Smaranda Bratu Elian: „Traducerea, act vital pentru dialogul între culturi”

Italienistei Smaranda Bratu Elian i s-a decernat recent Premiul Naţional pentru Traducere al Ministerului pentru Bunuri şi Activităţi culturale al Republicii Italiene pentru anul 2012. Interviul pe care îl publicăm în continuare abordează o serie de teme de interes privind problematica traducerii literare şi a medierii între culturi în zilele noastre, actuala prezenţă a literaturii italiene în România şi realizările prestigioasei colecţii Biblioteca Italiană a Editurii Humanitas.


Doamnă profesor Bratu Elian, ce semnificaţie are pentru dumneavoastră acest premiu naţional obţinut în Italia? 

Are o semnificaţie deosebită pentru că eu îl interpretez astfel: deşi câteva dintre traducerile mele (mai ales cele din clasici: Leopardi, Giordano Bruno, Campanella, Galilei) vor rămâne destul timp un reper, deoarece asemenea texte nu se reiau decât la o mare distanţă de timp, Ministerul Culturii din Italia nu premiază de fapt excelenţa traducerilor (căci comisia nu cred să poată evalua direct traducerile în feluritele limbi); ceea ce premiază este atunci cantitatea de muncă şi calitatea implicării în răspândirea culturii italiene în ţara premiatului. Ori eu socotesc că, dacă am un merit, el este tocmai acesta: munca şi perseverenţa în exact această direcţie. Aşadar, consider că premiul este o importantă recunoaştere a ceea ce şi eu consider ca este cea mai însemnată strădanie a mea.  

Ce reprezintă pentru dumneavoastră traducerea literară şi care sunt „ingredientele” unei traduceri reuşite?

Traducerea literară este pentru mine un lux şi o desfătare: un lux pentru că remuneraţia nu justifică niciodată timpul şi efortul, dar este o desfătare pentru că este răgazul în care stau singură cu mine între cărţi şi mă delectez: pătrunzând în intimitatea unui text,  a unui autor, a orizontului cultural al unei epoci, bucurându-mă de găsirea unui cuvânt potrivit, de o frază care curge bine etc. Şi mai este o desfătare şi pentru că, eu fiind un om muncitor, plăcerea îmi vine dintr-o muncă şi dintr-un efort, dintr-o creaţie, adică e o plăcere diferită de, spre exemplu, ascultarea unei muzici frumoase.
Câteva dintre ingredientele, cred eu, necesare unei traduceri reuşite aş zice că sunt, mai întâi, lectura inteligentă şi cultivată a textului original, adică pătrunderea în spiritul exprimării lui; apoi, răbdarea de a căuta, pas cu pas, echivalentul cel mai potrivit cu acel spirit; apoi reluarea cu detaşare, dar nu cu uitare, a versiunii româneşti, pentru ca ea să curgă firesc româneşte şi sugestiv în raport cu originalul.

Cât de importantă este medierea între două culturi pe care o realizează traducătorul?

Nu este importantă, este vitală. Orice cultură trăieşte şi se defineşte pe sine întotdeauna în dialog cu alte culturi (ale altor naţiuni, comunităţi, grupuri, limbi). Traducerile fac parte din dialogul viu între culturi, ele stau la baza formaţiei mai tuturor scriitorilor de pretutindeni, ele sunt poarta spre lumea cea mare a fiecăruia dintre noi. Sau, ca să folosesc o metaforă la modă, traducătorul este hardul care face posibilă instalarea şi funcţionarea softului de reţea care ne conectează la lume.

Consideraţi importantă colaborarea dintre traducător şi scriitor?

Nu. Cred că şi scriitorul şi traducătorul au dreptul la o viziune personală asupra operei respective şi cred că de multe ori traducătorul poate fi mai cultivat şi mai subtil decât autorul însuşi. Dar eu am tradus în cea mai mare măsură operele unor morţi, iar cum cei mulţi şi valoroşi sunt, prin forţa împrejurărilor, întotdeauna morţii nu vii, nu avem încotro şi trebuie să ne descurcăm şi fără scriitori. Asta nu înseamnă că exclud o asemenea colaborare: spre exemplu, când autorul foloseşte dialectalisme, ori aluzii culturale, ori sensuri absconse, e un mare avantaj să-l poţi întreba direct ce a vrut să spună. De pildă, în recenta mea traducere a operei poetice a lui Sandro Penna, mi-ar fi fost de mare folos ca autorul să mai fie în viaţă şi să-mi  lămurească el însuşi ce vroia să spună în unele pasaje, pentru a nu-mi mai chinui prietenii specialişti italieni. Dar lucrurile se pot petrece şi invers: discut acum cu un autor italian care, vrând să fie tradus în româneşte, aşteaptă sugestiile mele ca să modifice originalul. Dar aici intrăm într-o chestiune care depăşeşte binomul scriitor-traducător, pentru că ea are de a face cu publicul.

Aţi tradus în română atât poezie, cât şi proză. Din perspectiva traducătorului, care vă este mai aproape şi de ce?

Amândouă îmi pot fi aproape sau departe: pentru mine, cel puţin, nu contează dacă e vorba de poezie sau de proză, ci de ce fel de poezie şi ce fel de proză. Există texte cu care intru în rezonanţă şi atunci, chiar grele fiind, am curajul să le abordez. Spre exemplu, după o lungă experienţă făcută pe proza filozofică italiană din secolul XVI-XVII, mi-a venit mai uşor să traduc Campanella, atât poezia cât şi proza, decât Italo Svevo, ale cărui construcţii hipotactice (în proză, desigur) m-au chinuit tocmai pentru că, spre deosebire de Campanella, ele nu-şi puteau permite să sune în română vetust şi greoi (deşi în italiană sunt în mare măsură astfel). Sau poezia: e cumva toată la fel? De exemplu, cea a lui Sandro Penna e înainte de toate melodie, dar a lui Giordano Bruno poate fi ba curată, filozofie, ba un joc obscen. Aşadar, depinde!

Aţi întâmpinat vreodată situaţii traductologice fără o rezolvare mulţumitoare pentru dumneavoastră?

În ceea ce mă priveşte pe mine, m-am străduit să ajung mereu la rezolvări mulţumitoare. Cât de mulţumitoare au fost şi sunt ele pentru public e o altă chestiune la care nu se cade să răspund eu. Dar în cazul meu mai trebuie să adaug două lucruri: unul, că eu am lucrat şi lucrez mult şi ca îngrijitor de ediţie (o muncă migăloasă şi invizibilă cititorului, dar deosebit de formativă), adică mi-am făcut ochiul şi urechea şi pe traducerile altora, iar asta m-a ajutat şi mă ajută în continuare; şi, al doilea, că am avut şi am privilegiul de a colabora cu redactori excelenţi (Florin Chiriţescu, odinioară, Vlad Russo, acum), ei înşişi rafinaţi traducători, care sunt privirea limpede de la sfârşit şi, pentru mine, garanţia că pot trimite traducerea în lume.

Traduceţi şi din română în italiană. Cum vedeţi traducerea într-o limbă diferită de cea proprie?

Traduc numai saltuar în italiană şi, poate spre uimirea profanilor, prefer (pentru că îmi iese mai bine şi sunt mai sigură) să traduc poezie decât proză. Proza cere un firesc de care rareori poate fi sigur un nenativ. Cred că traducerea în altă limbă – mă refer evident la beletristică – e bine să fie lăsată pe seama nativilor sau măcar să aibă girul unui nativ. De aceea monografia mea despre Leonardo Sciascia publicată în Italia am tradus-o în colaborare cu un nativ, Davide Arrigoni, bun cunoscător de română:  şi nici măcar nu era beletristică!

Din 2006, sunteţi coordonator al colecţiei Biblioteca Italiană a Editurii Humanitas, alături de Prof. Nuccio Ordine. Cum s-a născut proiectul şi ce este specific acestei colecţii de traduceri?

Aici ar fi foarte multe de povestit, dar voi fi scurtă: proiectul s-a născut din prietenia cu Nuccio Ordine care încă de pe atunci coordona o splendidă colecţie de clasici italieni, tot bilingvă, la editura pariziană de elită Les Belles Lettres. Din conversaţiile noastre s-a născut ideea de a-i readuce în atenţie şi la noi pe clasici (a căror uitare e primejdioasă), de a le face acestora o prezentare (un aparat critic, cum spunem noi) de înalt nivel dar totuşi accesibilă, de a oferi şi textul original, italian, alături de traducere (pentru a veni în întâmpinarea studenţilor noştri, a curioşilor şi studioşilor, dar şi a prefigura multilingvismul dorit în Uniunea Europeană în care, pe atunci, doar aspiram să intrăm). Am gândit împreună proiectul şi i l-am supus acelui intelectual impecabil care era Vito Grasso, directorul de atunci al Institutului Italian de Cultură (institut care acum îi poartă numele). Vito Grasso a înţeles şi valoarea proiectului şi faptul că el trebuie ajutat financiar, drept care l-a înscris în programul de finanţare al Ministerului de Externe al Italiei. Şi abia după aceea a început munca reală, care continuă şi, pentru mine, este continuă. Specificul? Păi este sigura colecţie bilingvă din România dedicată clasicilor unei singure culturi – şi cred că e suficient! Şi ca să nu mă întind la vorbă, vreau să adaug un singur lucru, pentru mine esenţial: că printre cele mai mari satisfacţii pe care această colecţie (şi ea premiată de Ministerul Culturii din Italia) mi le aduce mie personal este faptul că în jurul ei s-a strâns şi s-a format o elită de tineri italienişti şi de studenţi aspiranţi care, cred eu, vor împinge italienistica înainte.

Câte publicaţii au apărut până acum şi care sunt formele de promovare a acestora?

Colecţia se află la al 21-lea volum, iar promovarea se bazează atât pe iniţiativa şi perseverenţa tinerilor de care pomeneam (prin „Serile italiene”, eveniment lunar de dezbatere a actualităţii clasicilor din colecţie) şi a editurii Humanitas, partenerul inteligent şi încurajator al tuturor iniţiativelor legate de colecţie, cât şi pe interesul pe care l-am stârnit altora, drept care am fost invitaţi să prezentăm colecţia la târguri de carte naţionale şi internaţionale, la instituţii de prestigiu (Universitatea din Padova sau Institutele culturale din Roma şi Veneţia), la emisiuni de televiziune (TVR 2 si regretatul TVR Cultural).

Ce titluri aveţi în plan pentru viitorul apropiat?

În viitorul apropiat vor apărea, în ordine, următoarele patru volume: Carlo Goldoni, Teatru, vol. III (Trilogia vilegiaturii); Giovanni Boccaccio, Croncanul (un text nostim şi care va stârni cu siguranţă reacţii contradictorii şi care apare cu prilejul celui de al şaptelea centenar de la naşterea întemeietorului prozei europene moderne); Asolanii de Pietro Bembo, unul dintre dialogurile de iubire din Renaştere, text esenţial pentru înţelegerea unei epoci fondatoare a culturii europene; şi apoi, o amplă antologie din creaţia unuia dintre cei mai valoroşi poeţi ai secolului XX italian, Giorgio Caproni, Poezii. 

Într-o privire de ansamblu, cum evaluaţi actuala prezenţă a literaturii italiene în România? Autorii contemporani sunt îndeajuns reprezentaţi?

Cum se ştie, acum în România există un număr foarte mare de edituri, dar nu există, ca în alte ţări, un organism al breslei care să ofere cataloage complete, statistici etc., aşadar e destul de greu pentru oricine să ştie cu siguranţă ce şi cât se publică. Desigur frecventând, pe cât se poate, lumea literară, lansările, târgurile de carte, imaginea pe care mi-am făcut-o eu (dar mă întreb cât e de corectă, mai ales că nu sunt specialistă în literatură contemporană şi citesc oarecum la întâmplare) este următoarea: se publică mai mulţi contemporani decât clasici, iar selecţia se bazează mult pe premiile literare italiene care în ultima vreme nu prea au avut la îndemână valori. Sigur, poate că mâine va apărea un scriitor italian formidabil, dar deocamdată generaţiile de acum au unele cărţi interesante dar nu au vârfuri. De aceea, nu m-aş plânge că nu se publică destulă literatură italiană contemporană; mai degrabă m-aş plânge că nu se citeşte destul literatura italiană clasică.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 10, octombrie 2013, anul III)