Eveniment editorial: Torquato Tasso, „Scrisori din casa de nebuni”. Dialog cu Sergio Zatti

Format la celebra „Scuola Normale Superiore” din Pisa, Sergio Zatti este profesor şi conducător de doctorate la Universitatea din Pisa unde predă istoria criticii şi a istoriografiei literare. Prof. Zatti a fost visiting professor la multe universităţi din străinătate, printre care şi prestigioasele Berkeley, Yale, Harvard. Este adesea preşedinte sau referent la colocvii stiinţifice naţionale şi internaţionale şi membru în juriile premiilor literare. Domenii sale predilecte de cercetare sunt Renaşterea şi Barocul, de un interes special bucurându-se dintotdeauna poemele cavalereşti şi îndeosebi Ariosto şi Tasso. Contribuţiile sale, ca autor, îngrijitor sau coordonator de volume, sunt numeroase şi fac de-acuma parte din bibliografia de referinţă a cercetătorilor domeniului. Aş cita câteva: Uniformitate creştină şi multiformitate pagână. Eseu despre ‘Ierusalimul eliberat’ (1983), ‘Orlando furioso’ între epos şi roman (1990), monografia Torquato Tasso (1999) The Quest for Epic: from Ariosto to Tasso (2007) etc. De multă vreme temele sale de studiu sunt şi cele de ordin metodologic şi comparatist, concretizate în mai multe lucrări asupra genurilor literare (Lumea epică, 2000; Încercări de critică tematică, 2004). În ultimii ani s-a dedicat studiilor comparatiste, iar în prezent lucrează la un volum dedicat formelor şi modelelor de scriitură autobiografică.
Legătura profesorului Zatti cu România datează de mai mulţi ani, de când a ţinut o serie de strălucite conferinţe la Universitatea din Bucureşti, punct de plecare al unei cordiale colaborări cu italieniştii români. De curând prof. Zatti a scris prefaţa volumului Torquato Tasso, Scrisori din casa de nebuni, care iese zilele acestea în colecţia bilingvă Biblioteca Italiană a editurii Humanitas, cu o traducere de George Lăzărescu şi Miruna Bulumete. Aş vrea ca subiectul interviului nostru să fie chiar acest volum, pentru a-l apropia pe cititorul român de acest text neobişnuit: este vorba de o selecţie din enormul epistolar al lui Tasso, mai exact din scrisorile scrise în perioada 1579-1586, adică cei şapte ani petrecuţi de poet în spitalul-închisoare Sfânta Ana din Ferrara, dintre care trei în sectorul rezervat nebunilor furioşi. Nebunia lui Tasso face de secole obiectul unor discuţii şi interpretări contradictorii. În scrisorile scrise în recluziune, care au constituit mult timp pentru el singura legătură cu lumea, Tasso vorbeşte insistent despre sine, despre chinurile şi boala sa, însă indirect dezvăluie şi aspecte esenţiale ale vremii lui, acelea ale amurgului civilizaţiei Renaşterii la presiunea Contrareformei.

Sergio Zatti, după dumneavoastră ce interes pot prezenta scrisorile scrise de Tasso din casa de nebuni pentru cititorul de astăzi şi pe deasupra şi străin?

Interesul constă în faptul că ele reflectă o condiţie universală care ne fascinează şi ne nelinişteşte şi astăzi: aceea a raportului dintre literatură şi putere. Îndeosebi ţările care au cunoscut forme vădite sau camuflate de dictatură descoperă şi astăzi în aventura lui Tasso un caz emblematic de cenzură şi autocenzură şi pot recunoaşte în poetul din Ferrara figura intelectualului incomod care vrea să înfăţişeze prin propria poezie adevărul său despre lume.

În prefaţa la volum amintiţi de mitul drag romanticilor, ţesut în jurul lui Tasso, acela de geniu nebun. Lăsând la o parte faptul că ambii termeni se potrivesc de minune cu fiinţa lui Tasso, chiar dacă nu neapărat în accepţia romanticilor, aş vrea să ştiu în ce măsură acest tandem se bazează sau nu pe epistolar?

Adevărul sufletesc al poetului transpare mai ales din scrierile sale private, deşi ştim că epistolarele vremii aceleia – iar cel al lui Tasso nu face nici el excepţie – se supuneau unui cod scriitoricesc uneori foarte rigid. Leopardi spunea că scrisorile sunt opera cea mai bună a lui Tasso şi cea mai apropiată de sensibilitatea sa romantică şi sesiza marea diferenţă faţă de operele literare poetice, unde transfigurarea artistică operează o condensare a dramaticei materii sufleteşti în figuri şi metafore adecvate demersului narativ. Aici, în schimb, interioritatea tassiană răbufneşte adesea în mod neaşteptat şi incredibil, în pofida rigidităţii impuse de o cenzură care e, de fapt, o formă de autocenzură  mai degrabă decât un preţ plătit în mod conştient puterii.
Caracterul strict personal al acestor scrisori face din ele un unicat dacă ne gândim, de pildă, la epistolarul lui Petrarca, care e în realitate un lucid şi strategic autoportret. Chiar şi numărul copleşitor al scrisorilor lui Tasso ne îndeamnă să ne gândim la ele ca la o formă precoce şi modernă de „confesiune” autobiografică.

În scrisorile din casa de nebuni Tasso îşi descrie cu precizie simptomele bolii, deşi declară că nu-i cunoaşte nici numele nici cauzele, care însă trebuie să fie destul de clare unui psihiatru din zilele noastre. Câteva dintre aceste simptome trec, cred, şi în operele sale poetice. Care ar fi acestea, după dumneavoastră, şi dacă apariţia lor în opera literară face parte din „modernitatea” atribuită lui Tasso? 

Este greu să creionăm diagnoza „bolii” lui Tasso. Deşi astăzi avem la îndemână instrumentele rafinate al psihiatriei şi psihanalizei, sau poate tocmai pentru că le avem, putem s-o luăm în direcţii greşite. Unora dintre biografiile moderne le place să adauge încă o plăcuţă în mozaicul „legendei tassiene” pretinzând să-l aşeze pe Tasso pe divanul psihanalistului punându-i aprioric un diagnostic, greşit prin metodă şi depărtare istorică. Desigur, în opera sa poetică, această melancolie sau mai degrabă depresie de care am vorbit, această personalitate paranoică intră în construcţia personajelor: e destul să ne gândim la un personaj precum Tancredi pe care eu l-aş pune alături de „colegul său” de generaţie, Hamlet, reprezentant al unei nelinişti problematice şi perplexe care îl face un personaj autentic modern.

În analiza personalităţii lui Tasso dumneavoastră împletiţi complexul persecuţiei cu o anume voluptate autolezionistă şi cu sentimentul de dependenţă şi de subordonare faţă de principe. După dumneavoastră, putem stabili o relaţie de cauzalitate între atmosfera politico-religioasă a vremii şi aceste simptome? Sau, pentru a extinde întrebarea: credeţi că anumite circumstanţe politice şi ideologice pot, mai mult decât altele, să le inducă oamenilor, mai ales intelectualilor, tulburări psihice şi comportamente deviante?

Baza oricărei patologii este poate una biologică, dar nu încape îndoială că majoritatea comportamentelor deviante pot fi accentuate de presiunile politice şi religioase. Deşi e greu de stabilit şi încă şi mai greu de dovedit o legătură mecanică între aceste două niveluri, Tasso rămâne un caz exemplar deoarece tulburările sale sunt puternic legate de imaginea sa de intelectual incomod. Tendinţa autolezionistă, care se manifestă chiar şi în voluptatea de a se subordona şi în nevoia de un „tutore” autoritar, apare în acest sens ca fiind rezultatul istoric al unei conştiinţe intelectuale care încă nu şi-a făurit şi rafinat propriile instrumente pentru a critica puterea. In acest sens critica adusă puterii şi autorităţii de libertini şi de iluminişti este încă foarte departe.  

Într-una dintre scrisori, Tasso declară că nu recunoaşte ca fiind ale sale acele scrieri pe care nu avusese timpul de-a le revedea şi pe care le scrisese „fiind tulburat” (Scrisoarea către Maurizio Cattaneo, 18 oct. 1581). Atunci am putea să ne întrebăm dacă e justificat cultural şi acceptabil moral să se publice scrisorile unui artist care nu fuseseră destinate publicării. Trebuie să ne simţim vinovaţi că am tradus şi publicat aceste scrisori?

Absolut nu. Critica literară a abandonat de mult asemenea prudenţă plină de respect. Aceleaşi scrupule a avut la începuturile sale şi critica „variantelor” şi îmi aduc aminte că un vechi profesor de-al meu se întreba dacă e moral să scormonim prin sertarele autorilor. Era vorba de faimoasa critică a „corecturilor”. Cred că de un scriitor din trecut şi de produsele sale literare critica are libertatea de-a se folosi plenar, fără alte restricţii în afara acelora de a deosebi sub aspect artistic produsul destinat tiparului de scrierile personale neşlefuite la nivel formal.

Dumneavoastră, care vă ocupaţi de genul autobiografic, probabil că aveţi adesea de a face şi cu epistolele. Ce schimbări aduce şi va aduce, după dumneavoastră, în înţelegerea personalităţii scriitorilor sau artiştilor, dispariţia scrisorilor pe hârtie, sau în cunoaşterea modului lor de a scrie, dispariţia manuscriselor – mă refer evident la folosirea computerului?

Computerul, se spune, nu lasă urme. Sau, mai bine zis, lasă o urmă autorizată care tinde să canonizeze interpretarea acreditată de autor. Desigur de aici înainte vor exista texte care vor reprezenta numai „ultima voinţă” a autorului. Şi totuşi eu cred – şi avem deja dovezi concrete – că atenţia care se acordă astăzi memoriei şi urmelor lăsate de ea va continua să umple arhivele cu mărturii, pentru că autorilor înşişi le pace să răspândească variantele demersului lor creator tocmai pentru a lăsa în urmă o istorie a genezei artistice. 

Vă mulţumesc.

Interviu realizat şi tradus de Smaranda Bratu Elian
(nr. 3, martie 2015, anul V)