„Eminescu, un gigant al liricii europene”. În dialog cu Roberto Pazzi

Un dialog între scriitor şi critic: Roberto Pazzi discută cu Ela Iakab despre cel mai recent roman al său, Mi spiacerà morire per non vederti più, întrebându-l pe criticul literar cum a receptat această carte, dar şi celelalte două care au fost deja traduse în română, Evanghelia lui Iuda și Conclav. Vorbeşte şi despre Eminescu care, în viziunea sa, „are adâncime filosofică și forță de inspirație ca orice gigant al liricii europene. Poeziile lui Eminescu mă ating cel mai intens acolo unde sentimentul morții şi al vidului este zguduitor, prin viziunea extraordinară a Totului și a Neantului, contopite într-o singură dimensiune. Numai mari poeți ca Rainer Maria Rilke, Verlaine, Lorca, Montale, Ungaretti  mi-au mai comunicat o asemenea senzație”.


Ela Iakab: Din punctul dumneavoastră de vedere, există o deosebire fundamentală între poezie și roman? Care ar fi aceea?

Roberto Pazzi: Nu fac mare deosebire între cele două. Romanele mele sunt impregnate de simbolism și forță lirică. Prin urmare, abordează teme predilecte poeziei: timpul ireversibil și eternitatea, tinerețea, individualismul, plictisul, așteptarea, angoasa, memoria și uitarea, iubirea și moartea.

E.I.: De ce alegeți atât de des protagoniști care sunt regi? E o întoarcere nostalgică spre tragedia antică sau vedeți în regalitate o dimensiune a ființei?

R.P.: Da, este condiția tulbure și enigmatică a nașterii, precum nașterea creativității, a artistului, a poetului. Creativitatea nu e un premiu pe care cineva poate spune că îl merită. Nu poți frecventa un curs pentru a o învăța. Nu se predă și nu se poate învăța frumusețea Gretei Garbo. Cu un asemena chip distins te naști, cum te naști cu geniul unui Thomas Mann ori cu geniul lui Mozart. Monarhia este simbolul unui dublu dar superior, intangibil, a două mari mistere ale vieții: geniul și frumusețea, care nu sunt meritocratice, nu ţin de democraţie sau de eligibilitatea darurilor superioare. Poveştile vor începe întotdeauna cu „a fost odată un rege”, nu cu „a fost odată un preşedinte al republicii”…  

E.I.: Și acum o întrebare care privește cel mai recent roman al dumneavoastră, citit cu pasiune și receptat cu entuziasm de critica italiană, Îmi voi regreta moartea pentru că nu te voi mai vedea (Mi spiacerà morire per non vederti piu, Corbo Editore, Ferrara, 2010). Personajul Celeste e un înger căzut? Întreb pentru că în timp ce mă apropiam de sfârșitul romanului mi-am amintit de cuplul fantastic, cei doi frați angelici dintr-un alt  roman al dumneavoastră, Conclav. Numele personajului poate fi tradus și cu „cel ce aparține cerului”? Celestino revarsă lumină asupra Ottaviei, asupra estetului Eusebio și asupra tuturor celor ce se apropie de el. Îmi amintește și de celebra gravură a lui Albrecht Dürer, Melancolia. De ce se stinge Celestino, de ce nu i-ați hărăzit altă soartă frumosului erou, iubit la fel de intens de Ottavia și de tatăl acesteia, senatorul roman Eusebio?

R.P.:: Surprinzător, sunteți singura care a intuit legătura dintre cei doi care mor îmbrățișați în luptă, Celeste și Clefi, și cei doi îngeri dispăruți brusc, frații din Conclav. Celeste trebuie să moară pentru că altfel viața terestră îi răpește puritatea, îl corupe, ca pe orice înger căzut, ca pe Lucifer, cândva cel mai frumos dintre toți îngerii; este puterea seducției și a răului, incarnată în Eusebio! Așadar v-a plăcut acest ultim roman al meu?

E.I.: Mi-a plăcut foarte mult. E o carte a cărei lectură m-a învăluit într-un flux al nostalgiei, trimiţându-mă cu gândul la mari romane. Legătura dintre Gregorio Eusebi și Carlo De Feo amintește superba poveste din romanul Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar; momentele de ascundere a cuplului Celeste-Ottavia în mănăstire duc cu gândul la Stendhal, creatorul Mănăstirii din Parma, precum și la cei doi protagoniști ai inegalabilului roman Quo vadis, Vinicius și Ligia; sunt și pasaje legate indisolubil de romanele dumneavoastră anterioare, Evanghelia lui Iuda și Conclav, unde se regăsește amestecul lumii păgâne cu cea creștină, ca şi meditații asupra creștinismului și fascinația pentru Christos, prezența femeii, atât de izbitoare în toate romanele dumneavoastră, dispunerea personajelor într-un triunghi mereu periculos.

R.P.: Miracolul lecturii constă în posibilitatea unei comunicări privilegiate între cititor și scriitor. Cum ați receptat Evanghelia lui Iuda și Conclav?

 E.I.: La ce mă gândeam în timp ce citeam Evanghelia lui Iuda şi Conclav? Cred că prima meditație a fost legată de iubirea Corneliei pentru tatăl său, poetul Cornelius Gallus, condamnat la moarte de imperatorul Augustus din motive enigmatice, la sensul soteriologic al memoriei. Dar, mai presus de toate, m-a impresionat personajul absent, poetul Gallus, condamnat la moarte pentru că scrisese despre Christos, pentru că a pătruns în cercul interzis. Nu în ultimul rând, m-am gândit la ce rămâne din întreaga poveste: singurătatea, o singurătate inalienabilă, comparabilă, poate, cu singurătatea lui Adam de după izgonirea din paradis, acea singurătate pe care orice om superior și lucid o cunoaște, închis în revelația finitudinii. Am citit Conclav acum câțiva ani, când nu știam nimic despre obiceiurile ce însoțesc alegerea unui papă. M-a frapat viziunea mistică a acestui roman extraordinar, acel Dumnezeu care nu stă mereu ascuns în ceruri. Am surprins și o tehnică a contrapunctului, nu la nivel de scriitură, ci în plan existențial: maladia puterii și inocența angelică, orbirea marilor clerici și viziunile mistice ale călugărului modest, urâtul invaziei diavolești și frumusețea ireală a gemenilor divini. Dar nu aș vrea să încheiem dialogul înainte de o ultimă întrebare. Mi-ați spus cândva că i-ați citit pe Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade. Dar pe Mihai Eminescu îl cunoașteți?

R.P.: Eminescu e cu totul extraordinar, are adâncime filosofică și forță de inspirație ca orice gigant al liricii europene. Iubește antichitatea și mitologia, Grecia și India unor vârste uitate. Poeziile lui Eminescu mă ating cel mai intens acolo unde sentimentul morții şi al vidului este zguduitor, prin viziunea extraordinară a Totului și a Neantului, contopite într-o singură dimensiune. Numai mari poeți ca Rainer Maria Rilke, Verlaine, Lorca, Montale, Ungaretti  mi-au mai comunicat o asemenea senzație. Dar dumneavoastră de ce vă place?   

E.I.: Eu îl admir pe Eminescu din lirica erotică, care celebrează femininul ca prezență nocturnă, onirică, fantasmatică. Eminescu descinde, ca mulți romantici, din platonism, din perspectiva elevată a Banchetului, cea care face din iubire o ascensiune noetică. Dar cel mai mult îl iubesc pe Eminescu din lirica sa cosmogonică, centrată pe o divinitate singulară pură, care a creat lumea știind că nimic nu e mai frumos decât marea tenebră, fluidă și tăcută, lipsită de prezența omului. Când se naște omul, puritatea divină a cosmosului se stinge. Nu pot să vă explic această percepție a mea, e o idee la care nu am ajuns pe calea rațiunii și, totuși, am senzaţia că acesta e mesajul ascuns al poeziei lui Eminescu. Din păcate, marele poet român a murit înainte de a-și duce la bun sfârșit proiectele numeroase, tânăr, atât de tânăr...   

R.P.: Da, înțeleg ce spuneți, cu apariția omului se pierde puritatea Creațiunii și a lui Dumnezeu, e frumoasă intuiția dumneavoastră! Aveți deja demonul Poeziei. Cine are acest dar, nu are vârstă. Să nu uităm că Chopin, Leopardi, Raffaello, Masaccio, Michelstaedter, Keats, Shelley, Schumann, Eminescu mor tineri, „mor tineri cei iubiți în cer”...

E.I.: Domnule Pazzi, doriți să transmiteți în încheiere un mesaj românilor? Care ar fi acela?

R.P: România este o parte a latinității mereu atentă la dinamica marii culturi italiene. Vreau să mulțumesc pe această cale tuturor cititorilor mei din România, o țară mereu apropiată inimii mele. Cred că într-o zi mă voi întoarce acolo unde mi-au fost traduse două dintre cele mai frumoase romane, Evanghelia lui Iuda și Conclav, în ediții de excepție, mulțumesc pe această cale editurii RAO și editurii Corint, precum și un volum de versuri, Apăsarea trupurilor, pentru care mulțumesc editurii Europa. Un salut cald tuturor românilor!

Interviu realizat de Ela Iakab
(nr. 7, iulie 2012, anul II)