Riri Sylvia Manor: „Poezie şi ştiinţă pe terenul minat al semnelor de întrebare”

Premiul „Dr. Alexandru Şafran” 2011, prestigioasă distincţie acordată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, i-a fost decernat pe 28 noiembrie doamnei Riri Sylvia Manor, originară din România şi emigrată în Israel în 1960, medic neuro-oftalmolog şi apreciată poetă care scrie atât în română cât şi în ebraică. În interviul pe care îl propunem, domnia sa ne vorbeşte despre pasiunea pentru poezie şi felul în care aceasta a însoţit-o în parcursul uman şi profesional, intersectându-se cu ştiinţa „pe terenul minat al semnelor de întrebare”. Interesante sunt, de asemenea, implicaţiile actului creaţiei în ebraică, o limbă nouă şi atât de diferită, ca şi motivaţiile reîntoarcerii la scriitura în limba română.


„În poezia şi în cercetarea ştiinţifică de calitate nu este loc pentru semne de exclamaţie”

Pentru început, v-aş ruga să ne vorbiţi despre pasiunea pentru poezie şi felul în care aceasta v-a însoţit în parcursul uman şi profesional. Cum s-a intersectat medicina cu literatura şi, eventual, în ce fel s-au influenţat una pe alta?

Pasiunea pentru poezie în particular şi pentru literatură în general mi-a fost dezvoltată de la o vârstă foarte fragedă de către bunicul meu din partea mamei, Herman Zuckerman din Craiova. Silit la o vârstă relativ tânără – de către regimul antisemit din România copilăriei mele – să îşi închidă biroul import-export de cereale de la Dunăre – bunicul a venit să locuiască la noi, la Bucureşti. Pe atunci existau paravane complet netransparente între lumea părinţilor şi cea a copiilor, iar bunicul meu îmi era mult mai apropiat decât mama, eram tot timpul împreună, îi dezvăluiam orice aveam pe suflet, îmi cumpăra cărţi de poveşti şi reviste pentru copii, îmi descria pe toţi acei mari scriitori şi artişti de teatru pe care îi cunoscuse de aproape în oraşul său. Era un mare povestitor şi folosea o limbă românească bogată, nuanţată, de mare sărbătoare. La nouă ani a fost poate firesc ca prima mea poezie să fie dedicată minunatului meu bunic „La onomastica ta”. Era vorba de un adevărat „surprise party” în cinstea sa în pădure („iar în crâng când vei păşi\fără nimica a şti”), organizat la rugămintea mea de către zânele, gângăniile şi căprioarele pădurii care îi vor striga în cor: „La mulţi ani de la nepoata ta!”
Poezia mi-a fost publicată ca şi alte poezii care au urmat în revistele pentru copii, dar mai târziu nu am mai trimis niciodată vreo poezie la reviste literare. Regimul comunist se instalase în România în mod absolut şi poetul sau prozatorul – pentru a putea fi publicat – trebuia să îşi „prepare” producţia literară după o reţetă clară: o anumită cantitate de cuvânt „Gheorghiu Dej” sau Stalin, o cantitate anumită de cuvânt „comunism” şi „nevoia de a nimici pe duşmanii de clasă”, de asemenea câteva firimituri de dragoste de patrie şi un vârf de cuţit de fericire colectivă „on the top”!
Deci toate poemele din timpul adolescenţei şi a primelor iubiri mi-au rămas în sertar, dar continuam să scriu şi să citesc foarte multă literatură, română, franceză, rusă. În paralel mă ocupam cu teatrul, jucând atât la serbările şcolare cât şi la un teatru de amatori.
La vârsta de optsprezece ani am trecut un moment foarte dificil când mi-am dat seama că trebuie să renunţ la visul meu de a studia literatura, filozofia sau regie cinematografică fiindcă în acel timp singurul scop declarat al facultăţilor umanistice era de a promova de acolo propagandişti ai ideologiei partidului comunist.
Scriitori şi filozofi de o importanţă copleşitoare nu erau nici măcar pomeniţi la universităţile transformate în proletcultiste deoarece li se pusese eticheta de agenţi ai imperialismului, capitalişti, burghezi, duşmani ai clasei muncitoare.
Mi-am zis deci că în astfel de timpuri trebuie să urmez o facultate ştiinţifică unde nu vor putea vorbi chiar tot timpul despre Marx et Company... Fapt este că nu îmi plăcea în mod special nici medicina nici ingineria sau arhitectura şi am ales complet din întâmplare. Având medie mare la şcoală am fost admisă la vârsta de 18 ani la medicină. În anul meu atunci existau şi studenţi în vârstă de 28 de ani! Ei adorau de mici copii medicina şi în ciuda eşecurilor încercaseră iar şi iar să fie acceptaţi. Îmi era ruşine faţă de ei, ocupasem cu uşurinţă un loc, luam note bune dar nu îmi plăcea şi nu mă interesa ceea ce fac. În special primul an de facultate m-a plictisit, mi se părea că a şti feţele oaselor pe de rost nu are nici un rost! La Medicină – îmi spuneam – îţi trebuie numai memorie excelentă, îţi poţi trimite la plimbare imaginaţia, logica, creativitatea.
E adevărat că – din 400 de studenţi în anul meu – erau şi tineri cu o vastă cultură generală, însă majoritatea colegilor îmi păreau complet neinteresaţi de alte subiecte decât cele legate de medicină.
În tot cazul pentru mine viaţa începea când ieşeam din incinta facultăţii. Continuam să scriu poezii pentru sertar şi să studiez literatura ca mod de a supravieţui. De exemplu, în primul an de medicină am citit tot ce a scris Ibsen! În al doilea an de Medicină am studiat material despre literatura franceză în secolul al şaptesprezecelea.
Deci spre ruşinea mea – dar ca să răspund cinstit la întrebarea Dumneavoastră – la început medicina nu s-a intersectat în cazul meu cu poezia ci a fost doar o alegere forţată de împrejurări, ca să evit înscrierea în acele facultăţi potrivite înclinaţiilor mele dar devenite de fapt şcoli de partid comunist. O rudă foarte inteligentă mi-a spus odată: „părăseşte facultatea de medicină, Toţi ştiu că eşti printre cele mai bune studente şi nu o să se poată spune că e un eşec, Nu îţi place!” I-am răspuns că notele nu spun nimic, că şi dacă m-aş duce la chineză probabil că aş lua note bune dar totuşi prefer – dacă încep ceva – să termin. „Pe urmă am să văd ce voi face cu diploma. Poate că diploma va sta atârnată pe un perete şi voi face altceva” – îmi spuneam. Însa în luna Ianuarie a anului 1960 am primit aprobarea mult visată de a părăsi România Comunistă. Am scris o ultimă poezie în limba română, „Rămas Bun Poeziei”, mi-am retranscris toate poeziile înghesuit, fără a respecta rândurile şi le-am trimis cu poşta unei cunoştinţe din Israel ca şi cum ar fi nişte scrisori mai lungi. Trebuie să vă explic că în anul când am părăsit România era interzis să iei cu tine orice rând scris, nici măcar un număr de telefon.
Aşa am „salvat” prima mea carte de poezii rămase în sertar şi pe care am numit-o ulterior „Prima metamorfoză”. În Israel am terminat facultatea şi mi s-a propus să mă specializez în oftalmologie. În sfârşit această specialitate m-a făcut să mă îndrăgostesc de medicină, să constat că e nevoie nu numai de memorie dar şi de foarte multă empatie, dinamism şi creativitate în practicarea medicinei, să urc treaptă după treaptă în profesie, să public în Statele Unite articole şi cercetări ştiinţifice şi să primesc titlul de Profesor de Neuro-oftalmologie şi Oftalmologie la facultatea de Medicina din Tel Aviv. În contrast cu timpul petrecut la Facultatea de Medicină din Bucureşti am avut deodată senzaţia minunată că mă pasionează ceea ce fac, că viaţa nu începe după orele de lucru, că nu devin doar o funcţionară în medicină şi că relaţia pacient-medic câştigă atunci când medicul are sensibilitatea inerentă unui poet. Interesant că fără prezenţa regimului comunist în România nu mi-ar fi trecut prin cap că pot fi talentată ca medic, nu aş fi ştiut niciodată că posed ceea ce se numeşte în medicină „simţ clinic”, acea însuşire cu care te naşti şi care nu se poate defini exact. Îmi revin în memorie spusele unui mare imunolog, Burnett: „adevărul biologic e atât de complicat şi de complex încât ori de câte ori pui un diagnostic trebuie să păstrezi întotdeauna ‘un certain guilty feeling’”.
Eu cred că oricum poezia se întâlneşte cu ştiinţa pe terenul minat al semnelor de întrebare, al deschiderii către apariţia incomodă a următorului semn de întrebare, al onestităţii faţă de adevărul pe care îl vedem. În poezia de calitate ca şi în cercetarea ştiinţifică valoroasă nu este loc pentru semne de exclamaţie.  


Între scriitura în limba ebraică şi reîntoarcerea la limba română

Când aţi început să scrieţi poezie în ebraică şi ce implicaţii are, pentru dumneavoastră, actul creaţiei într-o limbă nouă şi atât de diferită de cea maternă?

Timp de douăzeci de ani de la venirea în Israel nu am scris nici un singur rând în beletristică şi începusem să cred că poezia este ca şi scarlatina, o boală a copilăriei. Că mi-a trecut!
În 1979 – aproape douăzeci de ani de la venirea mea în Israel – mă aflam pe malul Mării Tiberiadelor şi deodată a venit – parcă sfioasă la prima întâlnire cu mine – o poezie în limba ebraică! Şi, de fapt, prima poezie după atâta vreme. Aflându-mă atunci într-o perioadă cu multe schimbări în viaţa mea personală, am continuat să scriu o poezie după alta dar numai în limba ebraică. Scriind am constatat că nu traduc niciodată din limba română ci îmi căutam cuvintele numai şi de la început în limba ebraică, în cuprinsul vocabularului pe care îl posedam făcând jocuri de cuvinte, de exemplu, şi luând expresii care există numai în ebraică.
Puteam, de fapt, să continuu să folosesc toată viaţa limba maternă ca pe un mijloc exclusiv de exprimare în scrisul meu literar Ar fi fost mult mai comod. Însă limba română în care aş fi scris – departe de România din 1960 – ar fi avut pecetea acelui an al venirii mele în Israel. În concepţia mea limba oricărei ţări se comportă pe parcursul anilor de parcă ar conţine în interiorul său drojdie de bere: îşi schimbă dimensiunile, se transformă, evoluează ori toate aceste schimbări şi nuanţe nu ar fi putut fi captate de mine în cei treizeci de ani fără prezenţa mea fizică în România.
Pe de altă parte, ajunsă în Israel după anii de şcoală, eram conştientă de faptul că nu voi putea să îmi însuşesc niciodată limba ebraică ca cineva născut şi crescut aici, să învăţ Cartea Bibliei în limba în care a fost scrisă şi cu întreaga semnificaţie pentru actuala scriitură literară ebraică. Şi totuşi părerea mea era că odată ajunsă aici trebuie să trăiesc nu în trecut şi pe seama trecutului ca sub un clopot de sticlă, ci să îmi continuu drumul în aer liber, ca hibrid, să fiu intens prezentă în noul mediu, să citesc multă literatură scrisă în limba ebraică, să îmi însuşesc cât se poate mai mult din tezaurul expresiilor şi al specificului limbii din ţara în care trăiam acum. Să mă împac cu faptul că nu voi putea fi niciodată ca cineva născut şi crescut aici, dar şi cu faptul că nu voi putea fi niciodată ca cineva care a continuat toţi anii să trăiască numai în România.
Ca să închei capitolul „hibrid” cred că legat de acest proces se petrec uneori şi îmbogăţiri ale limbii gazdă prin seminţele aruncate de către limba venită de pe alte meleaguri, adică un proces de fapt de fertilitate în ambele direcţii. Un poet care începe să scrie într-o nouă limbă o poate privi dintr-un unghi nou, capturând un aspect uluitor pentru cei care o ştiu de la naştere. În limite permise gramatical el poate aduce noii limbi însuşite o savoare necunoscută până atunci, o întorsătură de frază captivantă prin inedit.
De-a lungul anilor din păcate nu am avut ocazia să fiu în contact cu scriitori din România, nu ştiam ce se petrece în România pe tărâm literar. De fapt, nu mai aveam nicio cunoştinţă, prieteni sau rude acolo (toţi plecaseră de ani de zile legal sau ilegal). Abia în 1989 am găsit la Paris o revistă de poezie franceză cu un capitol dedicat poeţilor Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi Marin Sorescu care scriau contra regimului ceauşist, în ciuda persecuţiilor. Poeziile erau în română şi franceză. Era prima oară când am auzit numele lor!
În timpul evenimentelor din Decembrie 1989 am tradus din română în ebraică aceste poezii de protest – cred că e prima oară când am tradus poezii – şi am scris un articol despre poezia română. Poeziile şi articolul s-au publicat pe o pagină în ziarul israelian de cea mai largă circulaţie în acea săptămână dramatică.

Cum s-a produs reîntoarcerea la scriitura în limba română şi cu ce motivaţii, interioare şi nu numai?

Ca fiecare lucru foarte important în viaţa aceasta s-a produs complet din întâmplare, de fapt printr-un lanţ de împrejurări care nu aveau nici cea mai mică legătură cu literatura! În Februarie 1990  Societatea Oftalmologică Israeliană a primit o scrisoare S.O.S. de la preşedintele Societăţii Oftalmologice din România. În scrisoare se explica situaţia disperată în care se afla medicina în România după anii Ceauşescu, se cerea ajutor, strângerea de ace, fire de sutură şi pensete moderne din sălile noastre de operaţie etc. etc. Fiindcă vorbesc limba română mi s-a dat mie sarcina să vin în România cu ajutorul urgent cerut şi să văd ce se poate face. Nu cunoşteam – după 30 de ani – pe absolut nimeni în Bucureşti. Mai erau încă tancuri în jurul televiziunii unde am fost invitată să îmi spun impresiile. Situaţia în spitale era catastrofală. Împreună cu colegi de meserie şi împreună cu Ministrul Sănătăţii am elaborat un program pe termen scurt şi unul pe termen lung de introducere în România a metodelor medicale moderne, am organizat operaţii – nepracticate atunci în România – a 80 de orbi în Israel, venirea de oftalmologi la specializări în Israel şi a specialiştilor israelieni în România pentru predat cursuri ş.a.m.d. Timp de zece ani veneam şi plecam din România, cu activităţi medicale, dar încă de la prima mea reîntoarcere în România mi-am exprimat dorinţa să cunosc pe cei trei poeţi pe care îi tradusesem în Decembrie, le-am dat ziarul cu poeziile lor în limba ebraică şi ne-am împrietenit. La fiecare călătorie în România cumpăram mereu cărţi şi citind căutam să recuperez lunga perioadă de dezertare din lumea literară română. Atunci s-a produs o adevărată şi neaşteptată minune: după patruzeci de ani de întrerupere am reînceput în anul 2000 să scriu poezie în limba română! Mai mult decât atât mi-a devenit clar că, din momentul în care am reînceput să scriu în limba natală,  acest fapt a produs o evoluţie şi un salt calitativ în felul meu de a scrie poezie  în general. Astfel, în ultimii 11 ani mi s-au publicat în România trei cărţi de poezie, poeme şi povestiri în reviste literare, am fost tradusă în limbile arabă, franceză, rusă şi acum în italiană, am tradus o carte a poetei israeliene Agi Mishol în română (Sheherezada publicată la Editura ICR Bucureşti), am tradus şi publicat poezii ale poeţilor israelieni în reviste româneşti, am publicat articole în ziare româneşti, am participat şi am convins scriitori israelieni să participe la „Zile şi nopţi de literatură”, festivalul internaţional de la Neptun. Din 2002 am şi un apartament în Bucureşti şi – lucrând încă parţial la spital în Israel – îmi împart timpul între Israel şi România, mă simt cu adevărat acasă în cele două ţări. Dacă în 1990 nu cunoşteam pe nimeni în România, acum am tot atât de mulţi prieteni dragi acolo ca şi în Israel. Şi am avut oportunitatea fericită de a cunoaşte de aproape elita scriitoricească a României.
Presupunând că acel S.O.S. român cerând ajutoare medicale nu ar fi existat – e mai mult decât sigur că în aceşti 20 de ani aş fi vizitat numai o dată oraşul meu natal, Bucureşti, sau aş fi petrecut o vacanţă în munţii Carpaţi şi ar fi fost pentru mine o ţară dragă în care am copilărit în urmă cu 50 de ani, dar o ţară de mult nefamiliară, cu alţi oameni, cu alte obiceiuri, cu necunoscuţi, cu literatura apărută după 1960 necunoscută. E interesant că părăsisem odată literatura pentru medicină şi că după atâţia ani medicina e cea care m-a reîntors pe plaiurile literare mioritice.


„Traducerea e un act de generozitate”

Aţi tradus în ebraică nume ale poeziei româneşti precum Ana Blandiana, Marin Sorescu ori Mircea Dinescu. Din această perspectivă, care ar fi principalele dificultăţi pe care le-aţi întâmpinat în traducerea poetică din română în ebraică?

Sunt limbi foarte neasemănătoare, de exemplu în ebraică verbul „a fi” sau „a avea” e numai subînţeles şi sunt multe expresii cărora trebuie să le găseşti o soluţie ca să pară cât mai ebraice cu putinţă. De obicei îmi place să traduc împreună cu cineva născut în Israel şi să căutăm împreună soluţia. Îi spun în ebraică versurile, găsim mai multe alternative lingvistice în ebraică şi terminăm prin a alege soluţia cea mai fericită şi mai apropiată în ebraică de spiritul şi limbajul în care poemul a fost scris. Dar câteodată te poţi împotmoli o oră, o zi, o săptămână la un singur cuvânt. În fond, traducerea e un act de generozitate – a oferi altora plăcerea descoperirii unui autor străin ca şi cum opera sa literară ar fi fost scrisă în limba în care traduci. E o muncă foarte migăloasă, o luptă cu solfegiul limbii pentru a găsi expresia cea mai fericită şi care îl va deservi cel mai bine pe autor. „Traducerea este o artă – spune Amos Oz – este ca şi cum ai cânta un concert de pian la violoncel, lucru absolut posibil cu condiţia de a nu folosi violoncelul de parcă ar fi un pian”.
Cât priveşte traducerea propriilor mele poezii – îmi e mai uşor fiindcă îmi pot permite mai multă libertate de a schimba sau scoate unele rânduri dificil de tradus. Astfel, dacă primele rânduri ale unei noi poezii „îmi vin” în română de exemplu continuu să scriu poemul în română. Iar după aceea îl corectez, schimb, scurtez. Când am terminat şi de obicei după o lună-două îl „transfer” în ebraică, adică traduc ceea ce se poate, dar dacă sunt expresii în locul cărora găsesc ceva mai potrivit sau care poate stârni asociaţii ca în limba română – în acest caz găsesc o altă expresie poetică. În forma finală poezia e rescrisă, arată ca şi cum a fost scrisă în ebraică iniţial. În acelaşi mod procedez cu poeziile scrise în limba ebraică – după un timp „adaptez” poezia la limba română, traduc, dar dat fiind că eu am scris poezia îmi pot permite să schimb, să găsesc soluţii lingvistice cât mai apropiate dar viabile şi naturale în limba română. Rezultatul final este că până în ziua de azi nici eu nu mai ştiu în care limbă a fost scrisă iniţial o poezie!

Cum este receptată, în Israel, literatura şi în general cultura română?

Nu aş putea afirma că până acum a fost foarte cunoscută în Israel. De aceea am şi creat o organizaţie „Non profit” cu scopul de a crea punţi culturale între cele două ţări. Am organizat printre altele două seri Nichita Stanescu la Tel Aviv, am iniţiat – la 20 de ani de la căderea regimului comunist în România – ca un număr întreg al revistei Uniunii de scriitori israelieni „Moznaim” să fie dedicat literaturii române. Acest număr pe care l-am redactat a prezentat traduceri (făcute de mine şi de alţi traducători) de poeme şi fragmente de proză traduse în ebraică ale celor mai semnificativi reprezentanţi ai literaturii române moderne. Despre acest număr festiv s-a publicat articolul de fond din revista culturală a prestigiosului ziar israelian „Ha Aretz”.
De altfel, în acelaşi ziar am publicat pe o pagină întreagă un articol elogios despre cartea românească mult premiată „Cartea şoaptelor” scrisă de Varujan Vosganian şi care descrie cu mult talent holocaustul poporului armean.
În urma recomandărilor făcute s-a semnat contractul pentru traducerea cărţii în ebraică de către Any Shilon şi în primăvară cartea va fi probabil în librării.
În anul viitor va apărea în librării în Israel şi un roman pentru copii scris în anii ’30 de către scriitorul clasic român Cezar Petrescu şi tradus în ebraică de mine şi de Ella Blas. Acest roman extraordinar cu care toate generaţiile de copii români au crescut şi cresc, „Fram, ursul polar”, este acum de mare actualitate când se pune atât de mult accentul pe protecţia animalelor şi s-a lansat o campanie contra uciderii animalelor polare pentru blană. 

La nivel personal, ce vi se pare mai dificil de realizat, actul scriiturii proprii sau cel al traducerii?     

În ambele există faza de chin, de scris, de rescris, de şters, de refăcut, de îngrijorare pentru că am apăsat poate pe clavecin nota do dar a ieşit nota re, de îndoieli dacă meşteşugul de a stârni emoţii şi asociaţii de cuvinte a stârnit furtună dinspre subconştient înspre conştient şi a funcţionat cu adevărat. Şi în actul scriiturii proprii cât şi în cel al traducerii există acelaşi „mai presus de orice”: respect faţă de MAJESTATEA SA CUVÂNTUL TIPĂRIT.…

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 1, decembrie 2011, anul I)