În anul Cioran, mărturia filozofului Renzo Rubinelli

Prezentăm un interviu realizat de Mihaela-Genţiana Stănişor cu filozoful Renzo Rubinelli, licenţiat la Universitatea din Veneţia cu o teză despre Timp şi Destin în viziunea lui E.M. Cioran. Rubinelli l-a cunoscut pe Cioran şi, de asemenea, pe Simone Boué, soţia acestuia. În 1987 a vizitat România, locurile dragi ale copilăriei lui Cioran şi l-a cunoscut pe fratele filosofului, Aurel. La Păltiniş, Rubinelli l-a întâlnit pe Constantin Noica, de la care a primit sugestii pentru teza sa. Din corespondenţa pe care a purtat-o, păstrează zece scrisori de la Emil şi două de la Aurel Cioran.

(Foto Renzo Rubinelli: Emil Cioran şi Simone Boué în Rue de l'Odéon 21, 8.4.1988, a 77-a aniversare a lui Cioran)


Renzo Rubinelli, de ce aţi ales să scrieţi despre Emil Cioran?

În anul 1978, eram student la Filosofie, la Veneţia, şi trebuia să mă gândesc deja la lucrarea de licenţă. Eram sigur că voi alege Filosofia teoretică cu Prof. Emanuele Severino, considerat, pe bună dreptate, cel mai mare filosof italian. A-i fi student era pentru mine o şansă extraordinară şi îmi doream mult  să fac teza cu domnia sa, cum de altfel îşi doreau şi mulţi alţi studenţi, astfel că nu credeam că va accepta. În plus, nu aveam un proiect bine definit, ştiam doar că vreau să scriu despre Destin. Într-o bună zi i-am prezentat tema, mărturisindu-i însă că nu alesesem până la acel moment autorul. Spre marea mea bucurie a acceptat ideea şi mi-a dat imediat câteva sugestii: Giuseppe Rensi, Mario Untersteiner, Spengler sau Nietzsche. Nu mă simţeam în stare să abordez autori de limbă germană, iar cei doi italieni pe care mi i-a propus nu mă entuziasmau. Într-o zi am citit într-o revistă a vremii, “L’Europeo”, un articol de-al său despre Cioran care se încheia cu următoarea frază din Mahabharata, citată de Cioran în Ecartèlement (Sfârtecare): „nodul destinului nu se poate desface; nimic în această lume nu este rezultatul faptelor noastre”. „Iată autorul pe care-l căutam!”, am gândit imediat. A doua zi i-am prezentat profesorului Severino propunerea mea şi s-a arătat încântat. Începea astfel o aventură umană şi intelectuală hotărâtoare pentru existenţa mea.
Trebuie să adaug ceva, încercând o sinteză extremă, despre filosofia lui Emanuele Severino. Concepţia filosofului cu care urma să-mi dau licenţa poate fi redată pe scurt prin afirmaţia că totul este etern, fiecare lucru în parte, derivată din ontologia parmenidiană, conform căreia „existenţa este” şi exclude posibilitatea nonexistenţei, contrazisă de Platon şi Aristotel prin introducerea lui „când” (existenţa este, „când” este), adică a noţiunii de timp, principiu nihilist care va domina toată istoria gândirii occidentale, pentru care, fără excepţii, devenirea este trecerea lucrurilor prin polaritatea existenţei şi non-existenţei. Adevăr incontestabil – deoarece se bazează pe principiul non-contradicţiei (nimic nu există, care prin negare se dezminte) – al eternităţii tuturor lucrurilor, pe care Severino îl numeşte Destin. Iar Destinul „există”, de sine stătător.


Amintirea lui Cioran

Aţi avut posibilitatea să-l întâlniţi şi să purtaţi o corespondenţă cu Emil Cioran. Cum vi-l amintiţi? Despre ce anume vorbeaţi? Despre ce vă scria?

Vara următoare, fiind deja cufundat cu pasiune în studiul operelor lui Cioran, am hotărât, la cei 24 de ani pe care-i aveam atunci, să profit de ultima ocazie de a folosi un bilet de tren care se numea (sau se mai numeşte încă?) Interrail. Îmi doream să vizitez ţările din Est, care se aflau la acel moment realmente „dincolo de cortină”, şi în mod special România. L-am rugat, fără prea mari speranţe, pe profesorul Rigoni, traducător şi prieten al lui Cioran, cu care eram în legătură, să-l informeze pe acesta că un tânăr italian se pregătea să plece spre România (în acele vremuri erau foarte puţini cei care se aventurau într-o asemenea călătorie). Poate că Cioran avea o dorinţă pe care puteam să o îndeplinesc. Zis şi făcut. A doua zi, spre marea mea uimire, m-a sunat Prof. Rigoni – l-am simţit aproape la fel de emoţionat ca mine – să-mi spună că „da, Cioran dorea să-i duc două kilograme de cafea fratelui său”. Aveam o adevărată misiune pentru călătoria mea! Am ascuns cafeaua în rucsac, bine împachetată şi înfăşurată în haine, pentru a scăpa de mirosul fin al cânilor de la vamă şi am plecat, nu fără îngrijorare. Personaje curioase, cunoscători ai României din acele timpuri, mi-au indus o stare de frică, sfătuindu-mă să nu plec. Pe atunci era efectiv ca o călătorie într-o altă lume unde nu ştiai peste ce capcane ori pericole poţi să dai şi în care – aşa îmi spuseseră – doar pentru îmbrăcămintea mea occidentală şi pentru culoarea de un roşu intens a rucsacului meu, aş fi fost luat drept un marţian.
Am ajuns la Sibiu după un drum lung, era sfârşitul lui iulie 1987, şi, după ce m-am odihnit puţin la Hotel Boulevard, nu înainte să urmăresc un telejurnal care prezenta vizita lui Ceauşescu cu soţia Elena la Constanţa, m-am îndreptat spre Strada Dealului şi am sunat la numărul 40. Mi-a deschis un domn în vârstă, cu părul cărunt dar foarte vioi, era Aurel Cioran, căruia m-am prezentat într-o franceză stâlcită, informându-l despre misiunea mea. M-a primit cu modul său calm de a fi şi m-a invitat să urc. În camera de zi erau doi prieteni de-ai săi, soţ şi soţie, aflaţi în vizită la el. Prietenul său vorbea perfect italiana – trebuie să recunosc că am avut mare noroc. Am petrecut împreună două zile intense, de neuitat. Am vizitat atât singur, cât şi cu ei toate locurile copilăriei lui Cioran, de la casa părintească din Răşinari până la Şanta, în Carpaţi. Am mâncat de mai multe ori cu ei o brânză de oaie extraordinară şi roşii foarte gustoase. Mi-au povestit foarte multe lucruri. Se născuse în mine un sentiment de profundă afecţiune pentru acel om, fratele lui Emil Cioran. Am mers mai departe la Bucureşti, Tulcea, Delta Dunării, încheind călătoria la Viena.
Întorcându-mă la Verona, i-am scris lui Emil Cioran o foarte lungă epistolă despre fiecare detaliu al călătoriei, înşiruindu-i toate locurile pe care le vizitasem. Mi-a răspuns imediat şi astfel am început o intensă corespondenţă. Anul următor, de Paşti, pe 8 aprilie 1988, ziua în care împlinea 77 de ani, eram la domnia sa la Paris. A fost o seară deosebită şi, împreună cu iubita mea, care vorbea o germană impecabilă, am pregătit o cină cu specific italian. Cioran a apreciat foarte mult vinul roşu pe care i-l adusesem, un foarte bun Recioto din regiunea Valpolicella, şi a susţinut în mod categoric că un vin de calitate superioară trebuie să fie neapărat ferm. După cină am pregătit proiectorul şi ne-am uitat la diapozitive. La fiecare imagine Cioran exploda în răsunătoare expresii de uimire. Încă de la primul pas în mansarda în care locuia m-a frapat vitalitatea sa, la care totuşi mă aşteptam. Mi-l imaginasem exact cum era în realitate. Acum, când ne aflam în acelaşi spaţiu, mi se părea că îl cunoşteam dintotdeauna, cu acea impetuozitate a sa, cu acel fel precipitat de a vorbi, mai tot timpul cu o anumită emfază, aş spune chiar cu entuziasm şi în mod cert cu o energie ieşită din comun. Îmi aduc aminte că înainte de cină subiectul discuţiei noastre era legat de răspândirea unui zvon conform căruia s-ar fi sinucis. Mi-l amintesc foarte interesat de acel lucru, ca un copil care s-a trezit brusc în centrul atenţiei şi nu ştia dacă să se amuze sau să fie îngrijorat. Însă adevărata sa explozie de vitalitate a fost la vederea diapozitivelor. Cred că s-a simţit foarte bine. I-a plăcut revederea acelor locuri, iar în faţa noastră nu s-a arătat deloc nostalgic, ci uimit, bucuros şi încântat. Exact aşa mi-l amintesc.
Scrisorile erau, în schimb, precum cărţile sale: sintetice dar profunde, nelipsind nota de pesimism. Fiecare rând rezuma o cugetare. Foarte multe idei din teza mea de licenţă provin din scrisorile sale. Cea mai importantă dintre toate era cuprinsă într-un pasaj din prima scrisoare, cea din 19 septembrie 1987: “Je ne nie pas mes affinités avec des défauts spécifiquement roumains, dont le plus évident est une propension au fatalisme: je crois au destin aussi fort qui un paysan illettré. Ma vision du monde n’est pas parisienne, elle est balkanique”.
Din acea seară aniversară, în afară de conversaţia despre falsa ştire a sinuciderii sale, îmi amintesc foarte bine disecarea lungă a traducerii în germană a unui aforism din Aveux et Anathèmes (Mărturisiri şi anateme), foarte apreciat de Friedgard Thoma, care se afla şi ea acolo. Acesteia din urmă, care îmi fusese prezentată de Simone ca o prietenă dragă a lui Cioran, nu-i plăcea absolut deloc alegerea făcută de traducătoarea germană, mai ales poziţionarea cuvântului „mort”, care în varianta germană nu mai încheia fraza. Mi s-a părut că şi Cioran împărtăşea această opinie, însă cu argumente subtile pe care nu le-am înţeles foarte bine. Apoi a urmat momentul diapozitivelor şi nu prea îmi mai amintesc altceva, în afară de primirea călduroasă, cordialitatea şi simpatia de care au dat dovadă atât Cioran, cât şi Simone. Îmi aduc aminte că am vorbit cu Simone despre Mitterand şi am fost încântat. Adevărul este că pe atunci nu vorbeam bine nici franceza, nici germana şi cum toată seara cele două limbi s-au alternat, multe lucruri mi-au scăpat. Cioran mi-a dăruit trei cărţi luate din vrafurile îngrămădite pe jos de-a lungul coridorului: un exemplar cu dedicaţie din De l’inconvenient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut), un număr al revistei „Egoiste”, cu fotografiile sale făcute de Avedon şi cu Andy Warhol pe copertă. În legătură cu acest aspect există un pasaj amuzant în cartea lui Friedgard, în care afirmă că de când îi făcuse Avedon acele poze îl convinsese să ţină ochii larg deschişi, ceea ce a şi făcut ulterior în toate fotografiile; acest lucru se vede bine şi în fotgrafiile din acea seară. Mi-a mai dăruit şi un exemplar foarte elegant din Exercices d’Admiration (Exerciţii de admiraţie) în japoneză, de care era foarte mândru: într-adevăr, era uluitor gândul că acele ideograme înşiruite pe verticală traduc extraordinara sa carte cu portrete.
L-am revăzut pe Cioran un an mai târziu, în vara lui 1989. Însoţeam un prieten care urma să prezinte o teză, cu caracter istorico-politic, despre concepţia sa. De data aceasta era singur, Simone era la Dieppe. Ne-a primit mai sobru, iar dacă de ziua lui pregătiserăm noi masa, de data aceasta cumpărase el tartine umplute, de-a dreptul delicioase, mai ales pentru că mersese el personal să le ia pentru noi. Eram cu aceeaşi prietenă, care traducea pentru noi din germană în italiană. În seara aceea am înţeles că modul de abordare din lucrarea prietenului meu, care mie nu îmi plăcea şi cu care nu eram de acord, lui Cioran îi stârnise foarte mult interesul, precum o veche pasiune uitată pe care cineva încerca să o scoată la lumină. Am fost puţin invidios. Cioran i-a trimis prietenului meu două scrisori, prima confirma viziunea mea teoretică: i se adresa cu “Cher Monsieur” şi trecea direct la subiect, spunându-i că nu avea sens să se ocupe de politică, fie ea de dreapta sau de stânga etc. A doua, excepţională, era un comentariu după citirea tezei: îi recunoştea acestuia meritul de a fi „ştiut să-i readucă la viaţă trecutul într-o manieră atât de delicată şi cu o măiestre în dezvăluirea secretelor, că este imposibil să o citeşti fără emoţie”. Încheia: „din toată inima Vă mulţumesc cu tot trecutul meu”.
Să ne întoarcem acum la scrisorile mele, de la cea dintâi din septembrie 1987 la ultima din 11 ianuarie 1990, imediat după mişcările revoluţionare din România, chiar şi de la Sibiu. Sunt scrisori foarte frumoase în care amabilitatea se transformă în real interes şi simpatie pentru destinatar, adică pentru mine. Totuşi acea curtoazie nu era lipsită de opinii critice, mereu solicitate de mine. Subiectele principale sunt sănătatea fratelui său (într-o scurtă scrisoare din 13 noiembrie 1987, care mă emoţionează şi acum, m-a rugat să-i scriu şi să-l încurajez “Soyez gentil, écrivez-lui un mot, cela pourrait, espérons-le, lui donner du courage. Bien amicalement Cioran”) şi lucrarea mea, dându-mi în mai multe rânduri sfaturi foarte utile: bun capitolul despre mistică (cuvânt subliniat de el), de eliminat partea despre descompunere (“c’est trop scientifique!”),  bună toată partea centrală “sur le Temps, la Mort et le Néant, sur mes obsessions essentielles”, sugera în scrisoarea din 19 octombrie 1988, cu puţine zile înainte de susţinerea tezei la Veneţia. Lui Cioran îi părea rău că “en lieu de passer de belles journées au bord de la mer, vous appesantiez sur mes pensées, sinistres à souhait. (…) Sur un seul point  je vous envie : c’est que la soutenance de votre thèse aura lieu à Venise….”. L-am invitat la Veneţia pe 31 octombrie 1988, pentru prezentarea lucrării mele, chiar am şi insistat puţin. Sunt convins că s-a gândit, că a fost tentat, însă în cele din urmă nu a venit.
Ultimele rânduri ale scrisorii din 30 mai 1988 surprind perfect caracterul scurtei, dar intensei noastre frecventări şi sentimentul de legătură ca între fraţi: “Mon frère est venu en fin de comte. Plus taciturne que jamais, mais en bonne santé malgré tout. Il n’est resté que huit jours. Inutile de vous dire qu’il vous aime bien. Malheureusement il ne daigne pas écrire.  Faut-il vous dire que nous avons été très contents de faire votre connaissance? Vous êtes jeune e généreux, deux attributs suprêmes. … Que peut-on désirer de plus?».


Amintirea lui Constantin Noica

(Foto Renzo Rubinelli: 1.8.1987, camera lui Costantin Noica de la Paltiniş)

Pentru elaborarea lucrării de licenţă, aţi primit sugestii din partea lui Constantin Noica în timpul vizitei dumneavoastră la Păltiniş, unde l-aţi şi cunoscut pe filosoful român. Care erau subiectele şi direcţiile pe care acesta v-a sfătuit să le urmaţi?

Înainte de a răspunde la întrebarea dumneavoastră trebuie să vă povestesc cum am reuşit să ajung la Noica. La hotel am închiriat o maşină pentru că programasem cu Aurel şi cu cei doi prieteni ai săi o excursie la Răşinari şi Şanta. Am vizitat casa natală din Răşinari, bisericile unde oficiase tatăl lor şi cimitirul unde Aurel îşi pregătise deja mormântul, lângă cel al părinţilor săi, iar înainte de a merge mai departe, la Şanta, mi-au spus că prietenul lui Aurel, Alexandru Dragomir, nu putea să urce pe munte din cauza unor probleme cardiace. Aşa că am plecat singur. Ajuns la Păltiniş, l-am întrebat pe un trecător de Noica şi mi-a arătat care este locuinţa acestuia. Nu am mers imediat la el, am vizitat mai întâi Şanta, vremea era superbă şi doream să văd acel loc atât de drag lui Cioran la lumina zilei. Întorcându-mă la Păltiniş, m-am întâlnit cu Noica, însă numai pentru a stabili o întrevedere pentru a doua zi. Când m-am dus la el tocmai îşi lua la revedere de la un cuplu care venise în vizită. Astfel, m-a invitat să-l aştept în camera lui, care de fapt era casa lui. O cameră cu chiuvetă şi aragaz. Am făcut câteva poze. Erau două paturi iar unul era plin de cărţi: mi-a rămas în minte una în engleză despre Popper. Când s-a întors în cameră, am realizat amândoi că timpul nu ne permitea să lămurim tot ceea ce doream eu şi am amânat discuţia pentru a doua zi. Era aproape seară şi, fiindcă înţelesese că aveam nevoie de ceva timp, mi-a sugerat să revin: devenea complicat pentru mine, dar era necesar. În dimineaţa următoare am plecat de la Sibiu spre Păltiniş cu autobuzul. La ora zece şi douăzeci de minute eram deja acolo.
Întâlnirea cu Noica s-a desfăşurat astfel: unul lângă altul pe patul său, el vorbea cu ochii mai mult închişi, dar era foarte prezent, concret şi formal. Înţelegeam bine franceza lui, răspunsurile erau foarte concise. Mi-a arătat o listă pe care o pretindea de la studenţii săi: toţi autori care trebuiau cunoscuţi. Îi considera reprezentanţi de seamă ai filosofiei culturii. În timp ce vorbea, Noica a scris cu mâna lui două foi. Pe una erau numerotate cinci răspunsuri la întrebările mele, pe cealaltă sugestiile şi opiniile sale pentru elaborarea tezei mele despre Cioran. Iată cele cinci răspunsuri:
“Responsioni 1) Divenire intra freata (intra in latino) 2) Tempo, storia e destino (lire le chapitre sur le destin  dans Précis de décomposition. 3) L’être chez Cioran n’est pas séparé du néant 4) Cioran est un philosophe qui refuse la philosophie. Tout, chez lui, pourrait être traduit en termes philosophiques: Il connaît parfaitement les grands philosophes. 5) La philosophie possède une unité synthétique” (sublinierea îi aparţine).
Apoi mi-a dat câteva sfaturi în legătura cu teza, insistând mult pe faptul că un studiu despre concepţia lui Cioran ar fi trebuit să se axeze pe un grup specific de referinţe culturale şi filosofice; posibilele abordări pe care mi le-a semnalat, pe o a doua foaie, sunt următoarele: 1) clasicii “du desespoir: Pascal,  Kierkegard  2) Les moralistes francaises: La Bruyere, La Rochenfoucauld, Vauvenargues, Joubert, ecc. Le salon litteraire de madame de Sablé 3) La teologie bizantine et chretienne 4) Nietzsche e la philosophie de la culture : Dilthey, Spengler, Frobenius 5) La gnosi 6) Unamuno, Ortega y Gasset, Eugenio d’Ors”.
Nu i-am urmat recomandările, am ştiut imediat că nu o să le urmez, chiar din momentul când mi le făcea, pentru că eu percepeam centrul teoretic al gândirii lui Cioran ca o meditaţie continuă asupra timpului şi destinului, care se propaga în toate direcţiile posibile. Extrapolarea derivaţiilor şi influenţelor filosofice, aşa cum sugera Noica, ar fi adus cu sine şi riscul limitării la sectoare tematice parţiale şi secundare.
La ora 12,30 am terminat. Am luat autobuzul de 13,30, riscând să pierd trenul de 14,27 spre Bucureşti. Noica m-a însoţit până în stradă, i-am făcut o poză şi, luându-mi la revedere, l-am sărutat. Atunci mi-a spus că pe bună dreptate îmi zicea Aurel „frate”. Mi-am dat foarte clar seama că expresia gravă surprinsă în acea fotografie avea menirea să comunice Occidentului suferinţa, nu doar personală, ci şi suferinţa istoriei şi destinului poporului său.
În entuziasmul meu juvenil de la acea vreme pentru astfel de întâlniri extraordinare, am suprapus imaginea lui Noica peste cea a lui Aurel. Aceşti doi oameni în vârstă se identificau în mintea mea: semănau foarte bine, deosebit de amabili, foarte plăcuţi şi deopotrivă încărcaţi de istorie, de istoria gândirii filosofice şi de istoria României. Simţeam pentru ei o mare afecţiune şi recunoştinţă.
Câteva luni mai târziu, era iarna lui 1987, luna decembrie cred, m-a sunat Prof. Rigoni să mă anunţe despre moartea neaşteptată a lui Noica. Nu-mi venea să cred. Îl lăsasem cu doar câteva luni în urmă pe strada din Păltiniş, priveam neîncetat acea fotografie cam neclară, cu basca pe cap şi cu acea expresie precaută şi gravă în acelaşi timp, sub o ploaie uşoară. Vestea m-a afectat profund. Am înţeles ulterior, oarecum surprins, că Cioran era destul de critic la adresa lui, nu atâta ca filosof sau nu doar ca filosof: lucru binecunoscut. Să zicem că ţinea să marcheze diferenţa, de altfel, evidentă, dintre ei, folosind şi expresii nu foarte plăcute. Îmi amintesc în special această definiţie lapidară: “le genié de la flatterie”. Nu sunt sigur dacă verbul folosit de Cioran exprima faptul că Noica era geniul adulaţiei sau avea geniul adulaţiei. A doua variantă, probabil şi cea corectă, nu era până la urmă una negativă. În martie 1988 mi-a scris: «La mort de Noica m’a affecté plus que je n’aurais cru. Nous étions sur des positions radicalement opposées; n’empeche que notre amitié a survécu à nos dissemblances».


O călătorie printre scrieri şi gânduri

Ne puteţi creiona un portret al lui Cioran şi al lui Noica, aşa cum i-aţi cunoscut?

Cioran era plin de viaţă, vivace, exploziv, pus pe şotii, era precum băieţii aceia inteligenţi şi vioi care înnebunesc învăţătoarele, Noica în schimb era tocilarul, liniştit, educat, manierat. Cu toate acestea, la amândoi se observa imediat capacitatea de gândire profundă şi extrem de vasta cultură, iar dacă la Noica acest lucru putea să pară firesc, în cazul lui Cioran era un lucru neaşteptat. Aşa cum l-am cunoscut eu, îmi venea destul de greu să mi-l imaginez aplecat peste cărţi, şi totuşi….

(Foto Renzo Rubinelli: Casa natală a lui Cioran, Răşinari, 1987)

Arătându-i lui Cioran diapozitivele cu locurile sale natale, Sibiu, Răşinari, Păltiniş, cum a reacţionat? Dorea să revină într-o bună zi?

Reacţii explozive! Am mai vorbit despre acel moment, scotea amuzat sunete nemaipomenite de uimire, sau aşa dorea să lase să se înţeleagă în faţa publicului din acea seară, cu siguranţă nu o nostalgie melancolică. Nu trebuie să uităm că era prezentă şi Friedgard, de care era îndrăgostit. O persoană îndrăgostită se dezvăluie cu precădere unei persoane, chiar şi atunci sau mai ales atunci când se află în faţa unui public mai larg. Aşadar, este posibil ca el să-şi fi dorit să fie perceput în acel fel de ea. În acel fel, cum? M-aţi putea întreba. Nu îmi este deloc uşor să-l descriu, să spunem … exaltat, plin de emfază. Bineînţeles, l-am întrebat dacă vroia să se întoarcă în România, am înţeles că nu, deşi a evitat totuşi să dea un răspuns categoric. A vorbit de invitaţii oficiale, primite într-un moment de dezgheţare a relaţiei cu regimul Ceauşescu, refuzate şi pentru a nu supăra vreun prieten din ţară, fiindu-i imposibil să-i întâlnească pe toţi.

Care este amintirea cea mai vie a vizitei la Sibiu?

Amintirea cea mai vie a vizitei mele la Sibiu este gustul delicios al brânzei de oaie, atât de albă, ca şi al roşiilor de o culoare atât de intensă care-o însoţeau, servite la masa lui Aurel. Erau singurele lucruri bune pe care le mâncam la Sibiu. Este puţin spus bune, de-a dreptul savuroase. Şi să nu uit de incomparabila pălincă (ţuică de caise?) cu care terminam masa. Să vă spun despre cât era de complicat să mănânci ceva decent pe atunci: în prima seară m-am aşezat la una din mesele de afară ale celui mai important restaurant din Piaţa Mare, în centrul Sibiului. Mă gândeam că acolo sigur voi reuşi să găsesc ceva bun. Mi-au adus pilaf de orez ce arăta ca o minge, de culoare maronie: era acru, cu siguranţă fermentat, alterat! M-am gândit că au făcut-o intenţionat sau poate chiar nu aveau altceva mai bun. Cine ştie? Nu am reuşit să rezolv misterul. Totuşi tind să cred mai mult în prima ipoteză: şi cu alte ocazii m-am simţit luat peste picior, ca de exemplu la hotel când mă jecmăniseră de 130 de mărci pentru închirierea maşinii: un preţ exorbitant pentru vremea aceea, echivalentul unui salariu al angajatei care îmi ceruse acea sumă.
O altă amintire este culoarea cerului la asfinţit în Piaţa Mare. Eram fericit şi melancolic în acelaşi timp. Trăiam cu intensitate acele momente, acolo unde mă aflam, foarte departe de casă, eram dincolo de cortină, de partea „cealaltă”, şi cu toate astea acelaşi cer era şi acasă. Ridicând ochii în acea piaţă, eram acolo, albastrul acela era de acolo, dar mă unea cu cei de acasă, sub acelaşi cer. În fine, cerul nu se schimba deasupra graniţelor geografice şi politice. Acum mi se pare un concept banal, dar atunci a fost un moment revelator.

Aţi publicat articole despre cărţile lui Cioran în ziarele italiene. Faptul că l-aţi cunoscut personal vă influenţează modul de a-i citi şi analiza scrierile? Dacă da, în ce fel?

Am fost primul care s-a ocupat de o bibliografie foarte vastă despre Cioran, cu siguranţă cea mai mare şi completă de până atunci. Am găsit documente peste tot unde am fost, atât în Italia, cât şi în străinătate, iar locul pe care aş zice că l-am frecventat cel mai des era Biblioteca Sormani din Milano, unde am găsit totul arhivat, inclusiv pe microfilm. Dar aceste lecturi nu au influenţat deloc maniera de a-l citi şi analiza pe Cioran. Majoritatea erau articole din ziare de o superficialitate uluitoare sau texte cu o conotaţie politică de dreapta.
Bineînţeles că erau şi lucruri bune, eseuri importante, dar nu îmi amintesc nici unul care să fi fost decisiv pentru interpretarea mea. Consider că stabilirea fundamentelor teoretice la care ajunsesem era inovatoare pentru acea vreme, când se vorbea în principal despre „deziluzie”, un tip superficial de lectură, necorespunzătoare concepţiei filosofice a lui Cioran: o teorie despre timp. Articolele mele despre Cioran, de la primul din octombrie 1995, publicat în ziarul „Il Sole 24 Ore” până la ultimul din martie 2010 din „L’Arena, BresciaOggi e il Giornale di Vicenza”, sunt fără îndoială influenţate şi inspirate de cunoaşterea directă a autorului.
Totuşi, cum am precizat anterior, faptul că l-am cunoscut personal nu a modificat imaginea pe care mi-o făcusem deja despre el, ci a confirmat-o: o persoană plină de viaţă, căreia în fond îi plăcea „să se zbată în acest univers aberant”, cum de altfel scrie în ultimul său aforism: “Aprés tout, je n’ai pas perdu mon temps, moi aussi je me suis trémoussé, comme tout un chaucun, dans cet univers aberrant”. Reuşesc să percep partea de ironie chiar şi în scrierile cele mai pesimiste şi îl văd, mi-l imaginez, în timp ce gândeşte şi scrie cu un zâmbet discret, un zâmbet pentru sine, pe care nu-l vede nimeni, dar care nu scapă condeiului său.

Ce carte a lui Cioran v-a impresionat cel mai mult şi de ce?

Considerând ultimul lucru pe care vi l-am spus, nu am nici o ezitare: Cahiers 1957-1972! O operă plină de ironie şi autoironie, o carte care ne face să-l iubim, să-l simţim prieten, sincer, aproape. Bineînţeles, se poate obiecta că nu-i aparţine lui, în sensul că a fost realizată de Simone după moartea sa, cu materiale pe care Cioran nu le-a destinat publicării. Aşa că, dintre lucrările sale oficiale, aleg De l’inconvenent d’etre né (Despre neajunsul de a te fi născut). Posed două exemplare, acela de pe care am studiat şi cel pe care Cioran mi l-a dăruit cu dedicaţie. A ales chiar acea carte şi alegerea sa nu a fost întâmplătoare: prin călătoria mea şi modul meu de abordare afectivă doream să stabilesc o legătură cu originile sale, cu copilăria sa, cu pământul şi familia sa. Iar aceasta este cartea în care el îşi îndreaptă cel mai mult privirea spre trecut, spre aceste lucruri, spre graniţele paradisului, care rămâne undeva în urmă: avant d’être né. A treia preferinţă este La Chute dans le temps (Căderea în timp), în care privirea înapoi devine fundament teoretic. Cu o asemenea operă Cioran nu poate fi altceva decât filosof. Aceasta din urmă stă la baza interpretării mele cu privire la concepţia cioraniană şi îmi confirmă teza: reflecţia lui Cioran este o unică şi neîntreruptă digresiune în jurul aceleiaşi teme, Timpul.
Păstrez cu sfinţenie un exemplar din ediţia argentiniană, La Caida en el Tiempo (Caracas, Monte Avila Editores, 1977), pe care mi-a dăruit-o Aurel cu o dedicaţie deloc scurtă în română din care înţeleg doar două cuvinte, „frate italian”.

Intenţionaţi să faceţi publice scrisorile lui Cioran pe care le deţineţi?

Cu siguranţă, în scrisorile trimise de Cioran există multe informaţii foarte interesante care contribuie la o mai bună cunoaştere a gândirii şi a personalităţii sale. Voi fi fericit dacă vor fi publicate. Cioran şi Simone îmi erau foarte apropiaţi. Gândiţi-vă că se interesau şi de problemele mele sentimentale, mărturie stând o scurtă şi plăcută scrisoare din 1989.

Faceţi parte din Centrul italian de studii cioraniene. Care sunt obiectivele acestui Centru?

Graţie lui Friedgard Thoma l-am cunoscut pe Massimo Carloni, cel care a îngrijit ediţia italiană a cărţii sale Per nulla al mondo. Un amore di Cioran. Prin forţa pasiunii sale pentru Cioran a reuşit să adune în jurul său un grup mare, deja internaţional, de persoane care au dat viaţă unui important proiect editorial pentru publicarea ineditelor, a interviurilor, a scrisorilor lui Cioran, a studiilor critice, existând şi o pagină web. Marginal, sunt şi eu implicat în acest proiect.

Sunteţi interesat şi de cultura românească şi de prezenţa ei în Italia. Cum este percepută de publicul italian? Care sunt cei mai traduşi autori români?

Prin intermediul studiului operelor lui Cioran m-am apropiat mult de cultura din România. Mi se pare un lucru extraordinar că în aceeaşi perioadă şi în acelaşi loc a existat o concentrare atât de semnificativă de minţi strălucite, dintre care Eliade, Cioran, Noica şi Ionesco sunt cei mai cunoscuţi. În Italia cultura nu este un fenomen de masă, a fost suprimată de prostie şi platitudine, inoculate poporului italian zilnic şi programatic de televiziunile comerciale. Astfel că nu aş şti cum să răspund întrebării dumneavoastră. Să spunem că Cioran este singurul autor român cunoscut de un public eterogen, despre el vorbindu-se adesea în presa naţională. 


Proiecte şi perspective

Care vă sunt proiectele editoriale?

Pentru a trăi am o slujbă, ba chiar două, departe de scris şi de activitatea editorială, dar într-o oarecare măsură au de-a face şi cu partea spirituală: mă ocup de parfumuri şi în timpul liber de vin. Scrierea unei cărţi este o dorinţă pe care pe moment nu o pot realiza din cea mai banală cauză: lipsa totală de timp. Mă bucur mult că pot realiza acest interviu cu dumneavoastră şi, din nou datorită dumneavoastră, va apărea acum în România în volumul al II-lea din Întâlniri cu Cioran (Incontri con Cioran, vol. II), coordonat de Marin Diaconu şi Mihaela-Genţiana Stănişor, un scurt eseu al meu intitulat Aurel Cioran, il mio fratello rimasto a casa. De asemenea, Emil e Aurel Cioran, due fratelli, una malinconia este titlul superb gândit de Massimo Carloni pentru cartea pe care ne dorim să o scriem împreună.
Vă pot vorbi şi despre alte idei editoriale pe care le ţin în sertar:
1) Un eseu prin care să argumentez că Holocaustul, tragedia cea mai mare a tuturor timpurilor, îşi are rădăcinile în idealismul german: prevalenţa ideii asupra materiei, dusă la consecinţele extreme, produce Oroarea. La polul opus, cea mai înaltă expresie a frumuseţii creată de om în toate epocile, Arta, este rodul unui joc armonios şi echilibrat între idee şi materie, unde nu există predominare, ci o continuă, creativă dialectică, unde nici una dintre ele nu se afirmă, ci din relaţia lor de influenţare reciprocă ia naştere opera de artă. Preferinţa mea în acest sens se îndreaptă spre ceea ce consider că a atins perfecţiunea: bisericile romanice, din secolul al X-lea până în secolul al XIII-lea d.C, cu frescele lor, răspândite în toată Italia. La fel ca şi pictura renascentistă: Leonardo, Raffaello, Michelangelo.
2) Mi-ar plăcea să realizez un album fotografic despre Orizont ca spaţiu cromatic: când privim la mare orizontul, vedem două tonalităţi diferite de albastru; deseori le fotografiez, focalizând obiectivul doar pe cele două culori separate de acea linie şi pe nimic altceva. Se întâmplă mai ales când surprind variaţii deosebite, în zori, la asfinţit, noaptea cu lună. În acele momente culorile devin infinite, galben, portocaliu, negru, argintiu, cu mii de nuanţe care au la bază albastrul cerului şi al mării. Orizontul nu este însă numai mare, ci şi o colină verde luminată de soare, cu un cer gri plumburiu deasupra, sau un câmp de maci roşii şi un câmp galben de rapiţă în fundal: în fine, Orizontul în toate culorile posibile pe care le poate oferi natura. Pictez pânze de mici dimensiuni, inspirându-mă din aceste fotografii sau din imagini asemănătoare de origine onirică; toate cu acelaşi subiect, de exemplu un răsărit la mare, dar cu infinite combinaţii de culori diferite. Pun pânzele una lângă alta şi formez tablouri în care amintirea naturii este încă prezentă, transformându-se într-un joc cromatic abstract, de vis. Despre aceste lucruri mi-ar plăcea să scriu.
3) Un eseu despre pictorul Giorgio Morandi. Sunt fascinat de Sticlele lui Morandi, un artist care a pictat aproape toată viaţa acelaşi lucru: sticle. Este extraordinar! Doar o astfel de consecvenţă duce la adevăr, care se identifică cu frumuseţea: frumuseţea lucrurilor, frumuseţea absolută.
4) Un album fotografic cu toate imaginile Bunei Vestiri, mai ales fresce, dar şi tablouri, prezente în biserici, chiar şi cele mai mici, din oraşul meu şi din provincia Verona. Desigur, s-ar putea extinde cercetarea la Europa sau la bisericile şi muzeele din toată lumea: în sfârşit, o colecţie comentată cu Buna Vestire. Cu siguranţă o astfel de lucrare ar trebui să aibă ca punct de plecare fresca lui Pisanello din biserica San Fermo din Verona: sunt convins că această operă minunată din secolul al XIV-lea va fi cea mai frumoasă şi mai semnificativă dintre toate. Sunt fascinat de episodul Bunei Vestiri, întâlnit doar în Evanghelia după Luca, singurul episod romantic din Noul Testament, care, în opinia mea, trimite discret la sublima poezie de iubire şi primăvară din Cântarea cântărilor.
5) Un eseu pentru a arăta cum concepţia lui Cioran, explicând şi reliefând nihilismul inconştient al Occidentului, este la originea filosofiei lui Severino. Da, pentru că dacă Timpul este Neantul (Cioran), atunci singurul predicat posibil al Fiinţei este Eternitatea (Severino). Când negaţia este absolută şi coerentă în totalitatea ei, se pune chiar şi pe ea însăşi sub semnul întrebării. De altfel, la Cioran întâlnim o percepţie emoţională a Fiinţei care, chiar dacă nu reprezintă o depăşire a hermeneuticii occidentale a devenirii, îi indică necesitatea, urgenţa, poate aşteptarea, aşa cum reiese şi din acest aforism din Ecartèlement (Sfârtecare): «Brusquement, besoin de témoigner de la reconnaissance non seulment à des objets, à une pierre parce qu’elle est pierre…Comme tout s’anime! On dirait pour l’eternité. D’un coup, inexister paraît inconcevable. Que de tels frissons surviennent, puissent survenir, cela montre que le dernier mot ne reside peut-etre pas dans la Négation». Iată cum teoria Negaţiei extreme, după ce a stins şi ultimele sclipiri ale apusului, aşteaptă poate zorii Destinului.