Paolo Ceriani, expert în restaurarea monumentelor: „Timişoara, un mare patrimoniu de salvat”

„«Mica Vienă», bogată în edificii monumentale în centrul istoric şi în cartierele cele mai importante, şi-a pierdut în timp strălucirea şi vivacitatea, ajungând la o stare de degradare şi la pierderea unor opere realizate de renumiţii arhitecţi din toată Europa şi din această zonă. O  recalificare a consistentului patrimoniu arhitectonico-monumental al Timişoarei ar fi extrem de utilă oraşului, inclusiv în vederea candidaturii la titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2021, având, de asemenea, un efect benefic şi asupra economiei din regiune, relansând sectorul construcţiilor care acum stagnează”. O susţine inginerul milanez Paolo Ceriani, expert în patologiile patrimoniului monumental şi al intervenţiilor de recuperare, stabilit la Timişoara de aproximativ doi ani. Bun cunoscător al oraşului, inginerul ne prezintă în acest interviu propria viziune şi experienţă umană şi profesională.


Domnule inginer Ceriani, ce anume caracterizează în mod specific patrimoniul arhitectonic al Timişoarei? Care sunt aspectele cele mai relevante în plan cultural, respectiv aspectele cele mai problematice?

Stilurile şi proiectele diferite, specifice diferitelor epoci istorice, sunt marcate de sensibilitatea şi de incontestabila capacitate artistică a numeroşi arhitecţi de diferite naţionalităţi, inclusiv italieni. Este extrem de prezentă folosirea ornamentelor la faţade, cu statui inclusiv de dimensiuni considerabile, a efigiilor şi decoraţiunilor, în culori vii ce pot fi descoperite sub multiplele straturi care s-au suprapus de-a lungul timpului peste cel original. Portaluri maiestuoase, splendide porţi din lemn masiv care arată măiestria meşterilor din alte vremuri, coloane impunătoare şi ferestre cu cadru sculptat în relief, toate acestea sunt caracteristice pentru faţadele multor clădiri din zonele istorice. Apoi, deşi în vizibilă stare de degradare din cauza intemperiilor şi neglijenţei oamenilor, se mai pot totuşi distinge colorile vii şi contrastele puternice care dau o formidabilă personalitate palatelor din Piaţa Unirii şi din cartierele vecine. Respectarea şi conservarea acestor caracteristici cromatice ar duce la salvarea unui aspect cultural semnificativ, nu unic, dar fundamental dacă este inserat într-un cadru mai larg, alături de celelalte componente ale culturii Timişoarei ca oraş european. Intervenţia urgentă şi orientată de recuperare şi recalificare a acestui patrimoniu arhitectonic revine atât instituţiilor publice, cât şi celor private.     

Un oraş trăieşte din trecut, din prezent şi din proiecţia viitorului. Cum se articulează în cazul Timişoarei aceste trei dimensiuni?

Timişoara de astăzi datorează mult trecutului care a lăsat cetăţenilor acestui oraş un patrimoniu civic, social şi cultural de mare însemnătate, care porneşte de la coabitarea diferitelor grupuri etnice, religioase şi sociale, inclusiv prin prezenţa a trei teatre – român, maghiar şi german. La acestea se adaugă primatele la nivel european precum canalul Bega navigabil, cea mai veche fabrică de bere, iluminarea stradală mai întâi cu lămpi cu gaz şi apoi cu becuri electrice, alături de alte exemple la fel de cunoscute. Timişoara este simbol şi nucleu important de multiculturalittate în care, în ultimii douăzeci de ani, se integrează şi activitatea de mare impact social a întreprinzătorilor provenind din nord-estul Italiei, ca şi prezenţa unor organisme socio-economice legate de Camera de Comerţ, instituţii de credit, asociaţii profesionale şi culturale. Avem apoi prezenţa în teritoriu a întreprinzătorilor germani, francezi, americani şi din vecina Ungarie. Cred că, faţă de acum doi ani, astăzi s-a redus numărul societăţilor comerciale din sectorul construcţiilor, cel comercial şi al artizanatului. Aceasta şi din cauza neadecvatei absorbţii a fondurilor europene, prin lipsa de proiecte viabile şi a unor minime garanţii economice din partea solicitanţilor, ceea ce a dus, cum spuneam, la o disponibilitate limitată şi, în unele cazuri, la un blocaj inevitabil. Sectorul bancar este din ce în ce mai puţin prezent cu oferte financiare interesante. Pozitivă ar fi, aşadar, în acest context, o recalificare a consistentului patrimoniu arhitectonic şi monumental care ar putea da un impuls sectorului construcţiilor care acum stagnează. De ce să nu ne fixăm la modul serios acest obiectiv care vine în sprijinul Timişoarei Capitală europeană în 2021?

Mărturia dumneavoastră este interesantă şi în planul istoriei personale. Cum aţi ajuns, de la Milano, să vă stabiliţi la Timişoara?

În1990, la invitaţia unui prieten din copilărie care a început o activitate comercială în oraş, am petrecut aici o scurtă perioadă de vacanţă care mi-a permis să cunosc un cadru citadin în care se simţea profund lipsa de atenţie şi de grijă: era evident că existau necesităţi şi priorităţi mai importante, având caracter social şi politic, însă frumuseţea faţadelor şi a culorilor care s-au pierdut parţial, ornamentele, porţile de lemn sculptat, toate acestea erau încă vizibile şi apreciabile. Cu siguranţă propria experienţă de student la Facultatea de inginerie civilă de la Politehnica din Milano mă făcea să fiu foarte apropiat şi sensibil la frumuseţea acestor clădiri, iar activitatea pe care o desfăşor în sectorul Restaurării conservative a edificiilor monumentale mă implica în mod direct şi profund. Însă distanţa şi obligaţiile profesionale şi personale nu îmi permiteau să-mi planific o detaşare în România, dar am continuat să vin pentru scurte perioade de vacanţă în timpul verii.
Acum aproximativ zece ani am cunoscut-o pe Cătălina, cea care mi-a devenit apoi soţie la Milano, aşa încât vizitele mele s-au înteţit şi prin prietenia strânsă cu Răzvan, tânărul meu cumnat, şi cu bunica Aglaia. Din păcate i-am pierdut prematur pe amândoi, dar mi-a rămas legătura profundă cu România care mi-a dăruit atâta afecţiune sinceră şi  autentică. Au urmat câţiva ani în care am venit mai puţin în aceste locuri, până în vara lui 2008. Înainte să plec de la Milano, am avut o întâlnire la Direcţia de specialitate din Ministerul Bunurilor Culturale cu inspectorul arh. Alberto Artioli, care mi-a cerut să mă informez asupra posibilităţii de a propune un raport instituţional cu Direcţia Monumentelor din Timişoara. Când am ajuns în oraşul de pe Bega, am fost primit de responsabilul de sector, d-na arh. Doina Antoniuc, care şi-a exprimat interesul pentru o eventuală colaborare, ţinând cont şi de diferenţa de structuri: Milano are o structură administrativă şi tehnică cu peste 200 de angajaţi, în timp ce Timişoara are foarte puţini. Am discutat apoi despre statutul experţilor în restaurare care, în România, trebuie să obţină un atestat de la Minister, şi mi s-a propus să-mi prezint experienţa profesională pentru a fi inserat în Registrul Specialiştilor. După câteva zile mi s-a comunicat că mi-a fost acceptată cererea şi că am devenit un Specialist autorizat de Ministerul Culturii. Trebuie să vă mărturisesc că această recunoaştere mi-a făcut mare plăcere şi, totodată, a modificat cursul viitor al vieţii şi activităţii mele profesionale.

Ce a urmat, aşadar?

Nu mi-a fost uşor să mă întorc în Italia şi să nu mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti. Mi se prezenta o nouă alternativă la ceea ce făcusem atâţia ani, fiind responsabil cu menţinerea unui contact strâns cu instituţiile publice şi coordonarea activităţii şantierelor de restaurare, ceea ce mi-a oferit multe satisfacţii. Alternativa era, aşadar, România, pe care o cunoşteam, o îndrăgeam şi o apreciam, dar care era departe geografic şi, cu siguranţă, diferită de realitatea italiană prin tradiţii, obiceiuri şi mentalitate. Astfel, prima schimbare s-a produs chiar în interiorul meu, în aşteptările mele, în dorinţa de a răspunde atestatului de încredere şi stimă care mi-a fost acordat de Guvernul României, oferind unicul lucru pe care îl puteam da: pregătirea, experienţa profesională, respectul şi pasiunea pentru sectorul restaurării edificiilor monumentale. Am înfruntat dificultăţile de limbă, de metodă de lucru şi de mediu care mi s-au prezentat atunci când am fost solicitat de Consiliul Judeţean Timiş pentru o consultanţă în fazele finale ale restaurării Bastionului Theresia din Timişoara. Am păstrat legătura şi cu ceea ce lăsasem în Italia. În felul acesta a început încet încet să se schimbe viaţa şi activitatea mea profesională.

O schimbare substanţială care presupun că şi-a avut şi dificultăţile ei.

Desigur, dificultăţile nu au fost puţine, dar m-a ajutat mult prezenţa prietenilor mei italieni, ca şi a noilor prieteni români pe care mi i-am făcut. Apoi, deşi m-au ajutat şi experienţa de viaţă şi profesională, nu mi-a fost uşor să înţeleg şi, ca atare, să înfrunt şi să conciliez felul diferit de a proiecta, conduce, executa, de a găsi soluţiile necesare, de a susţine un dialog constructiv cu instituţiile competente din acest sector complex. Trebuie să recunosc că factorul cel mai important l-a reprezentat instituţia responsabilă cu protecţia şi tutela asupra monumentelor, Direcţia din Minister, care a fost decisivă: disponibilitatea completă şi competentă a arhitecţilor responsabili şi a Comisiei ministeriale, confruntarea constructivă şi evaluările corespunzătoare în timpul verificărilor şi controalelor pe şantiere, toate acestea au permis găsirea soluţiilor corecte chiar şi atunci când proiectele de execuţie prezentau deficienţe şi anomalii. Această colaborare continuă cu Direcţia m-a stimulat şi mi-a facilitat desfăşurarea activităţii. Subliniez, aşadar, importanţa operativităţii şi a colaborării şi în viitoarele proiecte care vizează Timişoara Capitală culturală europeană în 2021. 

Cum vi s-a părut, în toţi aceşti ani, mediul social şi cultural al Timişoarei?

Activităţile socio-culturale, multe şi importante, care se desfăşoară săptămânal, inclusiv cu iniţiative internaţionale, demonstrează un nivel înalt de calitate, dar şi marele interes al vizitatorilor din ţările vecine. Îmi amintesc cu plăcere experienţa expoziţiei de modele ale lui Leonardo da Vinci, la a cărei proiectare şi realizare am participat în mod direct, care s-a desfăşurat la Bastionul Theresia în decembrie 2011. M-a impresionat participarea a peste 12.000 de vizitatori de toate vârstele. Important a fost, cu această ocazie, aportul Consiliului Judeţean Timiş, al Consulatului General al Italiei şi al întreprinzătorilor italieni care au susţinut toate cheltuielile, în aşa fel încât intrarea la expoziţie să fie gratuită. Aceasta este o dovadă a faptului că instituţiile române şi străine, acţionând în strânsă legătură, pot realiza împreună importante proiecte cu caracter cultural şi social.

Care sunt propunerile pe care le-aţi putea face pentru prezentul şi viitorul acestui oraş?

Ar fi mai corect să las acest răspuns în seama tehnicienilor locali care cunosc realitatea Timişoarei în aspectele sale specifice, însă voi încerca să formulez câteva idei, pornind de la premisa că există excelente lucrări de cercetare istorică şi arhitecturală realizate de experţii arhitecţi şi ingineri. Spre exemplu, am avut posibilitatea să cunosc marele potenţial al arhivei tehnice IPROTIM, care cred că a fost unul din cele mai mari institute româneşti de proiectare. Poate că această importantă bază de date ar trebui să fie gestionată direct de o instituţie publică, care ar putea să o utilizeze ca un element de mare însemnătate pentru realizarea unui Plan de studiu al caracteristicilor şi culorilor edificiilor monumentale din centru şi din cartierele istorice ale oraşului. Acest Plan ar trebui să traseze o linie obligatorie, în urma studiului valorilor cromatice originale şi ale celor adoptate în diferitele restaurări realizate până acum, evitând astfel propunerile de proiecte necorespunzătoare care nu respectă opţiunile proiectanţilor iniţiali, de nivel european, care au „desenat” acest oraş. După părerea mea, ar fi de mare utilitate o „masă de dialog” la care să stea reprezentanţii instituţiilor competente, ai ordinelor profesionale, ai societăţilor din acest sector şi, la fel de important, ai asociaţilor de proprietari şi ai cetăţenilor: aceştia din urmă, la orice vârstă, după cum am constatat în timpul recentei restaurări a faţadei Palatului Brück, au manifestat un mare interes faţă de aceste lucrări şi un dezvoltat simţ al cunoaşterii culturale şi al confruntării constructive. M-a impresionat acest lucru, cu atât mai mult cu cât nu l-am găsit prea des în experienţele pe care le-am avut în Italia: ceea ce ne face să fim optimişti în privinţa implicării active a tuturor cetăţenilor în acest proces. Acest aspect ajută cu siguranţă la implementarea ideii de „respect” pentru clădirile din propriul oraş. Primul pas trebuie să îl facă cei care locuiesc şi folosesc aceste clădiri, cu necesarul control din partea instituţiilor competente: de asemenea, ar trebui aplicate sancţiuni imediate celor care aduc stricăciuni, de exemplu atunci când pun, fără nici un fel de respect, cabluri de toate felurile sau panouri publicitare de tot soiul, pe faţadele frumos colorate şi cu plăci ornamentale. În această privinţă ar fi multe de spus şi însă şi mai multe de făcut.   

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 12, decembrie 2012, anul II)