Exclusiv. Monica Joiţa: „Torino 2012. Un moment radical pentru literatura română în Italia”

Monica Joiţa, director adjunct al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, coordonează îndeaproape participarea din acest an a României ca ţară invitată de onoare, alături de Spania, la cea de a XXV-a ediţie a Salonului Internaţional de Carte de la Torino, care va avea loc între 10 şi 14 mai. Interviul pe care îl publicăm în avanpremiera acestui eveniment de excepţie propune o perspectivă complexă şi aprofundată asupra strategiei elaborate pentru organizarea participării României la cea mai importantă manifestare de acest fel din Italia, dar şi asupra motivaţiilor şi obiectivelor care vizează „transformarea acestei ediţii într-un moment radical pentru prezenţa, respectiv promovarea culturii şi literaturii române în Italia”. Un interviu exclusiv acordat publicaţiei noastre care, prin profilul său, se înscrie în aceeaşi direcţie de promovare.


Anul acesta marchează un eveniment special: România este invitată de onoare la ediţia din 2012 a Salonului Internaţional de Carte de la Torino. Cum s-a ajuns la această invitaţie de onoare şi ce reprezintă ea pentru România?

Acest statut – deopotrivă onorant şi angajant – este rezultatul unor demersuri multiple, constante şi pe mai multe fronturi, pe care Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia le-a iniţiat în anul 2009. Vorbim practic despre o candidatură, care a fost atent urmărită şi evaluată timp de trei ani, spre deosebire de ţările invitate de onoare la ultimele ediţii ale Salonului, cărora le-a fost adresată onoranta invitaţie. Această deosebire – şi de fond, şi de nuanţă – cred că ar merita discutată pe larg, cu altă ocazie, întrucât cumulează simbolic aspectele practice, actuale ale imaginii culturale a României în Italia.
Mai mult, să nu uităm că, din 2009 până acum, contextul general din Italia nu a fost unul favorabil ţării noastre, de aceea acceptarea oficială a candidaturii României, în septembrie 2011, a reprezentat pentru noi, ca organizatori, deopotrivă un succes, dar şi un formidabil angajament. Şi l-au asumat însă de la bun început atât Centrul Naţional al Cărţii, partenerul nostru de nădejde de la fiecare ediţie a Salonului, cât şi catedra de italiană a Universităţii Bucureşti şi AIR (Asociaţia Italiană a Româniştilor/Associazione Italiana di Romenistica), cu care am colaborat în pregătirea acestei ediţii speciale.
Vă mărturisesc că, pentru noi, acest angajament a căpătat de câteva luni şi sensul unei provocări, al unei competiţii constructive: fiind vorba de o ediţie rotundă (a XXV-a) a Salonului, organizatorii au anunţat la finele anului trecut că o vor celebra prin prezenţa a două ţări cu statutul de invitat de onoare, astfel încât ţara cu care ne vom măsura „forţele” culturale şi mai ales literare este Spania. Cred deci că apropiatul „duel” literar România-Spania merită să fie observat cu atenţie şi v-aş propune să facem un bilanţ după terminarea Salonului.

Desigur. Care vor fi manifestările din acest an, atât la Standul României, cât şi în alte spaţii din cadrul Salonului şi din oraş?

Trebuie să precizez mai întâi că, încă de la ediţia din 2009, am gândit participarea României la Salonul Internaţional de Carte de la Torino nu ca o simplă serie de lansări de carte, ci ca o prezenţă complexă, care să atragă şi mai ales să surprindă prin: noutate, calitate, diversitate. Astfel, am construit cu perseverenţă şi multă muncă, beneficiind de susţinerea Institutului Cultural Român, o strategie unitară în ceea ce priveşte Salonul de la Torino, având următorii piloni: (a) un stand naţional cu un design modern, eficient şi invitant pentru public; (b) invitaţi importanţi, aparţinând unor cât mai variate domenii din profilul Salonului (scriitori, editori, traducători, profesori, jurnalişti, critici literari etc.); (c) o paletă largă de manifestări (întâlniri cu scriitorii şi traducătorii lor, mese rotunde, lansări de carte etc.); (d) atragerea publicului şi diversificarea categoriilor de public; (e) vânzarea de carte, începând cu ediţia de anul trecut, prin parteneriat cu o librărie din România.
Pentru a onora statutul de ţară invită de onoare, am organizat pentru ediţia din anul acesta un program dens de manifestări, în diferite domenii culturale (film, teatru, muzică); sigur că prioritatea absolută o vor deţine evenimentele din domeniul literaturii, traducerilor şi politicii de carte.

Câţi scriitorii români şi câte edituri italiene şi româneşti vor reprezenta Standul României?

Cum spuneam, categoriile de invitaţi la manifestările propriu-zise din cadrul Salonului sunt foarte diverse. Anul acesta avem un număr record de invitaţi: peste 120. Putem vorbi şi de un record în privinţa prezenţei scriitorilor români: 23. Printre aceştia, Norman Manea, Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Dinescu, Dumitru Ţepeneag, Matei Vişniec, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Doina Ruşti ş.a. Criteriul principal al organizării manifestărilor cu caracter literar este lansarea traducerilor din literatura română care au apărut în Italia de la ediţia precedentă a Salonului. Din acest punct de vedere, vorbim tot de un record: 22 de traduceri în volume individuale, apărute de la ediţia Salonului din 2011! Dintre acestea, aş menţiona – pentru că mi se pare un excepţional act de memorie şi recuperare culturală – volumul cuprinzând studiul şi notele lui Vlad Alexandrescu şi traducerea lui Igor Agostini, din latină în italiană, a unui reper din filosofia şi metafizica lui Dimitrie Cantemir, Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (în italiană L’immagine irraffigurabile della scienza). Volumul este în curs de apariţie la Le Monnier Università/Mondadori Education.

România participă cu stand naţional şi diverse evenimente la Salonul de Carte de la Torino începând cu ediţia din 2009. Cum s-a născut acest proiect şi care au fost aspectele distinctive ale celorlalte ediţii, din perspectivă românească?

Prin eforturile unor românişti ca Marco Cugno, Bruno Mazzoni, Roberto Scagno, la ediţiile de până în anul 2009 a fost posibilă prezenţa unor scriitori români, s-au organizat lansări de carte. Iniţativa IRCCU Veneţia a avut în vedere, aşa cum am detaliat în răspunsul la cea de-a doua întrebare, construirea unei prezenţe coerente şi convingătoare a României la Salonul de la Torino, inclusiv printr-un stand naţional. Ca organizatori, am învăţat şi am „crescut” de la ediţie la ediţie: nu cred că este puţin lucru ca în trei ani să obţinem pentru România statutul de ţară invitată de onoare. Mi-aduc perfect aminte de discursul lui Rolando Picchioni, preşedintele Fundaţiei organizatoare a Salonului, la închiderea standului României în 2009, de premoniţia sa: „Probabil că, în acest ritm, România va fi în 2012 ţara invitată de onoare”. Cu siguranţă că ediţia care se apropie va avea aspecte distinctive extraordinar de interesante şi sperăm ca o mare parte dintre acestea vor rămâne legate în memoria participanţilor, a organizatorilor şi a publicului de participarea României ca invitată de onoare.

Care este astăzi interesul editorilor italieni pentru literatura română şi în ce măsură acesta poate fi influenţat de o strategie articulată de promovare a literaturii noastre din partea instituţiilor româneşti?

L-aş defini astfel: un interes real, în creştere, cu criterii bine definite, deşi extrem de variate (interes faţă de ţările ex comuniste; prognoze comerciale fără riscuri majore; sensibilitate la variaţiile pieţei literare internaţionale etc.).
În opinia mea, acest interes este actualmente rezultatul unei conjuncturi formate din următorii factori: (a) tenacitatea traducătorilor şi asumarea de către aceştia a rolurilor menţionate mai jos; (b) existenţa în Italia a unei remarcabile tradiţii a românisticii şi eforturile româniştilor italieni, mai ales înainte de 1989, de a publica la edituri italiene traduceri din literatura română; (c) prezenţa românească din ce în ce mai consistentă, mai ales după 2000, la evenimente majore nu numai în Italia, ci şi în întreaga lume (festivaluri, întâlniri cu caracter internaţional, premii etc.); (d) inserarea rapidă a scriitorilor români în sistemul occidental de marketing cultural; (e) programele Institutului Cultural Român de finanţare a traducerilor şi de sprijinire a traducătorilor, precum şi activitatea în domeniul literar şi al traducerilor, desfăşurată de IRCCU Veneţia şi Accademia di Romania din Roma; (f) existenţa unor repere culturale ale comunităţii române din Italia (asociaţii, publicaţii, inclusiv scriitori români afirmaţi în Peninsulă) şi, adiacent, interesul real al autorităţilor italiene din teritoriu (Piemonte este un exemplu) faţă de iniţiativele culturale ale comunităţii româneşti.

Un rol la fel de important au traducătorii de literatură română din Italia. Care sunt iniţiativele instituţionale menite să îi sprijine în activitatea de intermediere culturală pe care o desfăşoară?

Am menţionat deja pe primul loc printre factorii de succes în construirea unei strategii de promovare a culturii româneşti în Italia activitatea traducătorilor; de altfel, aceasta a reprezentat de la început un obiectiv esenţial al activităţii IRCCU Veneţia. De pildă, atunci când pornim la proiectarea participării României la Salonul de la Torino, avem în vedere obiective care îi privesc tocmai pe traducătorii italieni: lansarea traducerilor în intervalul dintre două ediţii ale Salonului; intermedierea întâlnirii între diferite generaţii de traducători, pe de o parte şi între traducători şi editori italieni, pe de altă parte; asigurarea contactului acestora cu publicul specific Salonului.
Însă sprijinul nostru oferit traducătorilor este unul permanent, nu numai în intervalul strict al Salonului de la Torino. Două exemple: intermediem contactele în derularea programelor ICR de finanţare a traducerilor, în colaborare cu colegii noştri de la Centrul Naţional al Cărţii; selectăm şi/sau susţinem financiar participarea traducătorilor, împreună cu scriitorii români, la diverse evenimente pe care le iniţiem (cum ar fi întâlnirea anuală de la Bistrot de Venise cu un poet român) sau la festivalurile importante de profil: Festivalul Internaţional de Poezie de la Genova (unde, anul acesta, România va avea o secţiune specială); Festivalul Internaţional de Literatură de la Mantova; Festivalul Literar al Sardiniei.

Privind înspre viitor, ce scriitori români, încă netraduşi în italiană, credeţi că ar trebui să fie propuşi în acest sens?

Întrebarea dumneavoastră ar avea o greutate foarte mare într-o dezbatere care ar merita iniţiată, în scopuri practice şi constructive, despre stadiul actual al prezenţei literaturii române în Italia într-un plan mai general, despre traducătorii şi traducerile în limba italiană, în particular. O dezbatere la care ar trebui să fie „convocaţi” toţi actanţii, atât din România cât şi din Italia: să nu uităm că, în condiţiile societăţii contemporane, actul traducerii nu mai este – şi nu mai are cum să fie – un act intelectual solitar ci, realist vorbind, parte integrantă dintr-un complex ce presupune şi o dimensiune financiară sau comercială, şi una de marketing, şi una de PR etc.
Am văzut rapoarte înscrise în politicile culturale naţionale ale unor ţări precum Polonia sau Ungaria, bazate pe solide cercetări, sondaje sau statistici, care demonstrau, cu date concrete, care este stadiul traducerilor din literatura ţării respective, care este publicul-ţintă, cifra vânzărilor, ecourile în mass media etc. Cred că un astfel de demers este mai mult decât necesar şi pentru traducerile din literatura română în întreaga lume, nu numai pentru Italia; Institutul Cultural Român, prin Centrul Naţional al Cărţii, a făcut un bilanţ de acest tip, care este însă specific pentru activitatea instituţiei, în domeniul de care vorbim.
Răspunsul meu nu poate fi, de aceea, decât incomplet, pe de o parte; pe de altă parte, s-ar transforma într-o analiză (în funcţie de perioade literare, genuri, orientările publicului-ţintă etc.) mult mai cuprinzătoare, cu atât mai mult cu cât formaţia mea este de filolog.
Aş menţiona însă, fără nici un dubiu, trei aspecte.
Primul se referă la necesitatea unor traduceri actualizate, efectuate de traducători cu experienţă, cu o cunoaştere spre perfecţiune a ambelor limbi/literaturi/culturi, din clasicii români.
Al doilea se referă la acel circuit pragmatic de care vorbeam, în care intră astăzi actul traducerii, traducătorul dar şi scriitorul însuşi. Este o realitate crudă, însă marketingul literar presupune şi o prezenţă perseverentă, constantă a scriitorului: de la prezenţa sa în spaţiul virtual la participarea sa la târgurile de carte, festivaluri, premii etc. Inclusiv din acest motiv, scriitori români contemporani de mare valoaredar care nu mai sunt în viaţă – nu au beneficiat de traduceri sau promovări pe măsură, nu numai în Italia. Mă gândesc, de pildă, la nume precum Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Mircea Horia Simionescu, Ioan Alexandru.
În fine, un obiectiv pentru care ar merita gândită o strategie unitară şi chiar ofensivă, atât din partea instituţiilor cât şi a actanţilor individuali, se referă la publicarea de traduceri din literatura română la marile edituri din Italia.

Cum apreciaţi contribuţia asociaţiilor şi a publicaţiilor care susţin literatura română în Italia?

Acestea ar trebui să se numere printre „actanţii” de care vorbeam în răspunsul precedent şi mai ales în legătură cu necesitatea unei strategii comune, pe durată medie şi lungă, privind promovarea literaturii române în Italia. Pe moment, nu cred că putem vorbi de o strategie comună, adică elaborată şi aplicată în virtutea acestui obiectiv de toţi participanţii (individuali şi instituţionali, de stat şi privaţi, din România şi din Italia). IRCCU Veneţia a iniţiat atât această formulă de parteneriat instituţional (cu catedra de italiană de la Universitatea Bucureşti şi Asociaţia Italiană a Româniştilor/Associazione Italiana di Romenistica), cât şi intermedierea şi permanentizarea legăturilor dintre diferitele generaţii de traducători italieni, tocmai din convingerea că se poate construi o astfel de strategie comună. Aşteptăm, aşadar, să ni se alăture şi ceilalţi participanţi, printre care şi cei menţionaţi de dumneavoastră, cu condiţia unei implicări constructive, permanente şi active.

În ceea ce priveşte publicul italian participant la Salon, cât de sensibil îl vedeţi la propunerile editoriale româneşti?

Publicul participant la Salonul de la Torino nu este unul uniform; dimpotrivă, segmentele sale se diversifică de la o ediţie la alta. De pildă, am constat cu mare plăcere la ediţia de anul trecut aşteptările şi reacţiile segmentului format din comunitatea românească din Torino şi din regiunea Piemonte, foarte receptivă la orice înseamnă iniţiativă culturală de calitate.
Dacă ne referim însă la publicul italian (larg sau de specialitate), răspunsul ar merita o discuţie separată, pentru că aşteptările şi exigenţele acestuia sunt extrem de nuanţate. Oricum, întorcându-mă la strategia comună, articulată în scopul promovării literaturii române în Italia, publicul-ţintă trebuie să reprezinte un criteriu esenţial al acesteia. Am să exemplific cu o remarcă retorică pe care am făcut-o în prefaţa la traducerea în italiană a volumului coordonat de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (Compagne di viaggio. Racconti di donne ai tempi del comunismo): după ce se va epuiza interesul editorilor italieni pentru realităţile regimului comunist, prezente ca pretext metaliterar în volumele unor scriitori din valul post 1989 din ţările de dincolo de Corina de Fier, să sperăm că valoarea remarcabilă a acestor literaturi va transcede acest interes, de altminteri firesc din punct de vedere sociologic.

Din experienţa anilor de Salon şi de activitate la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, cum apreciaţi actuala receptare a literaturii române în Italia?

Din nou, o întrebare complexă. În opinia mea, nimeni nu poate oferi un răspuns categoric în absenţa unui demers pe termen mediu-lung, care să respecte riguros criteriile sociologice şi care să se finalizeze într-un bilanţ-raport de tipul celor amintite mai sus, adică înscrise în politicile culturale naţionale. În ceea ce priveşte Italia, judecata comună, generală (adică fără justificarea unei cercetări temeinice) oferă un răspuns majoritar negativ la întrebarea dumneavoastră: o receptare slabă sau, în cel mai bun caz, „de nişă” (în cercuri de specialitate). Îndrăznesc un pronostic: prezenţa României la această ediţie a Salonului de la Torino va dovedi, atât prin calitate şi consistenţă, cât şi prin efectele sale concrete, că această judecată nu este întemeiată.

Care sunt, la final, aşteptările dumneavoastră cu privire la ediţia 2012 a Salonului de la Torino?

În această ordine: onorarea la cele mai înalte standarde a statutului de ţară invitată de onoare (şi, o spun cu firească ambiţie, câştigarea comparaţiei cu participarea Spaniei); transformarea acestei ediţii într-un moment radical pentru prezenţa, respectiv promovarea culturii şi literaturii române în Italia, pentru construirea acelei strategii comune în domeniu, asupra căreia am insistat în dialogul nostru; fructificarea de către toţi invitaţii noştri a oportunităţilor unice pe care le oferă statutul de ţară invitată de onoare (inclusiv în termeni practici: contacte, contracte, relaţii, colaborări, vânzări etc.); întărirea rolului pe care Institutul Cultural Român îl are – nu numai în Italia, ci în toate ţările unde există filiale – în acest domeniu de vârf al culturii româneşti care este literatura.



Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 5, mai 2012, anul II)