Accademia di Romania din Roma, o mare resursă de valorizat. Interviu cu Mihai Bărbulescu

Profesorul Mihai Bărbulescu, un destin legat de Universitate, învățământ și cercetare, este în prezent directorul Accademiei di Romania din Roma. Unul dintre cele mai importante nume ale istoriei antice din țara noastră, profesorul Bărbulescu a fost decanul Facultăţii de Istorie și Filozofie de la Universitatea ,,Babeș- Bolyai” din Cluj-Napoca (1996-2000), șeful catedrei de Istorie Antică şi Arheologie (1996-2007). A fost președintele Comisiei Naționale de Arheologie (2003-2007). În anul 2010 a fost ales membru corespondent al Academiei Române și tot de atunci reprezintă Academia Română la Union Academique Internationale (Bruxelles). A fost membru în consiliul științific internațional al Lexicon Iconographicum  Mythologiae Classicae.  Face parte din colegiile unor reviste academice din România, Italia și Spania. A publicat, singur ori în colaborare, peste 25 de cărți și zeci de articole în reviste de specialitate din 14 țări. A fost răsplătit cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (2003), Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române (1987), Premiul Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor (1998), Premiul „Emil Condurachi” al Ministerului Culturii şi Cultelor (2004), Premiul „Annasilao per la ricerca” (Premio „Salvatore Calderone”), Reggio Calabria (2009). Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara (2006) și al Universității „Petru Maior” din Târgu Mureș (2011).
În interviul pe care profesorul Bărbulescu ni l-a acordat, vom cunoaşte aspectele fundamentale ale activităţii sale ştiinţifice, ca şi Accademia di Romania din Roma pe care o conduce, cu bogata sa activitate.


Domnule profesor Bărbulescu, atmosfera Accademiei di Romania din Roma are ceva inefabil, un loc armonios dedicat studiului, creației: are cea mai mare bibliotecă românească din străinătate, sală de concerte, sală de expoziții, ateliere pentru artiști, apartamente și, nu în ultimul rând, o grădină impresionantă. Ce întreține această magie? Faptul că se află într-unul din cele mai exclusiviste cartiere romane, că se află în vecinătatea Villei Borghese?

Accademia di Romania nu e chiar perfectă. Mi-aș dori ca biblioteca să fie mai specializată decât este în prezent. Dar din 2009 n-am primit nici un euro pentru a cumpăra cărți. Sutele de volume intrate de atunci sunt donații din România, din Italia, de la instituții și de la oameni de bine. Am scris o carte despre istoria Accademiei, împreună cu doi colaboratori mai tineri, în 2012, când instituția împlinea 90 de ani de existență. Aștept încă ecouri „palpabile” de la București.
Mă bucur că apreciați ca perioadă de grație stagiul de la Accademie. Știu că așa gândesc cei mai mulți din foștii bursieri, care alcătuiesc deja un grup intelectual și păstrează legătura între ei. O colegă de bursă de-a Dumnevoastră îmi scria, acum câteva săptămâni: „M-am gândit să vă scriu pentru că „Pârvanii” mă omoară de câteva săptămâni încoace: nu discutăm altceva decât despre Accademia, Roma, poveștile cu Dvs. și ce bine ne-am simțit. Ne-a apucat un dor nebun pe toți, mai nou...  Nostalgia e mare. Toate viețile noastre se împart acum între „înainte de Roma” și „după Roma”. Această scrisoare m-a emoționat. E o rară recunoaștere a ceea ce se întâmplă bine și frumos la Accademia di Romania unde, dincolo de învățare, cercetare și creație, se naște darul divin al prieteniei.

V-ați luptat mult în 2014 pentru ca bursele ,,Vasile Pârvan” și „Nicolae Iorga” să continue.

Văd că totul se știe. Da, m-am luptat și am izbândit parțial. Un concurs amânat, lipsă de fonduri pentru burse, un punctaj de selecție întocmit neprofesionist (de cine? nu știu, deși s-ar fi cuvenit, ca membru al juriului final). Până la urmă concursul de burse a avut totuși loc, dar au fost admiși puțini bursieri. E bine că am reușit ca acordarea acestor burse să nu se sisteze, căci în România ceva oprit nu se mai urnește pentru multă vreme din loc, ori dispare de-a dreptul. Așa că m-am mulțumit, conform proverbului franțuzesc „nu te teme că ești lent, principalul este să nu te oprești”. Sper, dar nu foarte tare, ca viitorul concurs să fie  cu succes pentru mai mulți candidați.
E al treilea an acum de când am introdus sistemul vizitelor de documentare la Roma pentru grupuri de studenți și doctoranzi în arheologie, istoria artelor și arhitectură, găzduindu-le la Accademia di Romania în vacanța de vară, împreună cu profesorii lor. Până acum au fost de la București, Iași, Craiova, Cluj și Sibiu. Cred că este obligatorie pentru aceste specialități cunoașterea Romei, a monumentelor, a muzeelor. Pe de altă parte, fac astfel și „propagandă” burselor „Pârvan”. N-o să credeți, dar au fost facultăți de profil din România care au refuzat oferta acestor vizite.

Ați trăit mereu în tumultul vieții studențești, al doctoranzilor, al bursierilor români la Roma, ați păstrat viu contactul cu noile generații. Aveți  capacitatea de a vă apropia de tineri și acest lucru a format destine și conștiințe. O responsabilitate imensă într-o lume în care interesul pentru științele umaniste e tot mai puțin si condiția intelectualului nu e tocmai privilegiată. 

E plăcut, mai ales de la o anumită vârstă, să te afli printre tineri. Capeți ceva din optimismul lor. Există pericolul să-i plictisești, să le vorbești prea mult. Vă amintiți că la întâlnirile noastre periodice din bibliotecă ori din club, când, pe rând, fiecare bursier prezenta stadiul proiectului său științific ori artistic, îndemnam pe toți bursierii să întrebe, să  critice, să laude, să discute ca intelectuali. Nu știu dacă am format destine sau conștiințe. Am încercat. Până la un punct, condiția intelectualului și-o construiește fiecare, dacă găsește în el însuși tăria de a refuza impostura, dacă rezistă la presiunile economice ale unei societăți nepăsătoare sau chiar ostile. „Retragerea în turnul de fildeș” este uneori necesară, nu pentru a te delimita cu orice preț, ci pentru a crea ceva util, ceva care va fi recunoscut, mai devreme ori mai târziu.

A influențat experiența Romei destinele bursierilor, România le oferă oportunități după aceea? Sunt aceste generații de bursieri privilegiate așa cum erau cele din perioada interbelică?

Destinul personal al fiecărui bursier este, inevitabil, influențat. Și viitoarea sa carieră, de asemenea. Observați, vă rog, că discut din punctul de vedere al persoanei, al fostului bursier. Căci societatea românească, din nefericire, nu face absolut nimic pentru a fructifica bursele, o investiție morală și materială. Excepțiile sunt lăudabile, dar puține. Ca să nu amintesc de situațiile de-a dreptul tragice, când bursierii s-au trezit la întoarcerea acasă fără locul de muncă pe care-l aveau înainte de stagiul de la Roma.
Bursele „Vasile Pârvan” de la Roma și ”Nicolae Iorga” de la Veneția ar trebui să deschidă în România porți, ar trebui să fie o excelentă carte de vizită. Să nu profiți de foștii bursieri – în sensul bun – în învățământ, în cercetare, în cultură, în creația artistică este o prostie. „Diseminarea rezultatelor” – o sintagmă dragă funcționarilor noștri – rămâne un capitol bifat în proiect.
Încerc aici, la Roma, să fac ce pot pentru bursieri, să la pregătesc „întoarcerea” acasă. Din 2011 până acum am publicat, la Editura Academiei Române,  cinci volume din anuarul nostru „Ephemeris Dacoromana”, cu lucrările științifice ale foștilor bursieri istorici, arheologi, lingviști, literați, arhitecți, critici de artă, muzicologi etc. Iar anul trecut am publicat un album cu lucrările de artă plastică ale foștilor bursieri, din perioada lor „romană” și ulterioară.
Cum era în perioada interbelică? Vă răspund simplu: șase din profesorii mei de la Cluj, de pe vremea când eram student, fuseseră bursieri la Roma, în anii ’20-’40.
Dacă vreunui bursier stagiul roman nu i-a influențat destinul, înseamnă că a pierdut timpul și banii statului. E pierderea sa și a noastră. Aici aș face o observație dureroasă privind sistemul de burse, de granturi pentru cercetare și alte asemenea înlesniri destinate formării profesionale și realizării unor proiecte științifice ori artistice. Sărăcia în care trăiesc în România mulți tineri dotați, lipsiți de speranțe de realizare profesională, îi face să vadă în aceste burse și granturi în primul rând o posibilitate de asigurare modestă, temporară, dar imediată, a traiului. Aiurelile abundă: în granturile zise „ale tinerelor echipe” prezența doctoranzilor este obligatorie. După ce devin doctori, nimeni nu mai are nevoie de ei. Anumite burse pentru doctoranzi sunt de două ori mai mari decât salariul la care pot spera după doctorat, angajați, de pildă, în sistemul culturii, sau cu jumătate mai mari decât salariul unui lector universitar doctor.

Care este situaţia bursierilor români în contextul bursierilor altor state la Roma?

Comparația cu bursierii academiilor străine din Roma o fac în cunoștință de cauză. Expoziția anuală de arte plastice ale bursierilor străini din Roma o organizăm noi, Accademia di Romania, sub numele „Spazi aperti”. Întodeauna bursierii plasticieni români mi s-au părut foarte valoroși. De altfel, expozițiile personale pe care le-au avut în Roma și în alte orașe italiene în perioada bursei spun mult. Conferințele susținute de ceilalți bursieri „Pârvan” la întrunirile organizate de Asociația internațională de Arheologie Clasică, ori la cele din cadrul mai larg, „Valle Giulia dialogues”, mi-au confirmat nivelul bun și foarte bun al românilor. Foarte puțini bursieri m-au dezamăgit.

În ce sens?

Parțial, vina nu era a lor, ci a îndrumătorilor de acasă. Nu toate proiectele de cercetare propuse erau potrivite pentru Roma. Dacă studiezi barocul reședințelor aristocratice din Transilvania, termenii de comparație îi vei găsi în Ungaria, Austria, Slovacia, mai puțin la Roma. Iar la unii din bursierii plasticieni am avut impresia că stagiul roman nu a îmbogățit, nu  a schimbat ceva în sensibilitatea, stilul ori în tehnica lor.

Credeţi că tinerii de azi sunt superficiali? Dumneavoastră stăteați în biblioteci, azi tinerii stau pe tabletă: mai au atâta timp să citească? 

N-aș judeca generațiile în bloc. Au fost și sunt tineri dornici de erudiție, au fost și sunt tineri din genul „pierde vară”. Timpul de citit și-l face fiecare. Dacă nu ai plăcerea de a citi o carte bine tipărită, poate chiar o raritate bibliofilă, dacă nu ai plăcerea să mângâi  legătura de artă a unei cărți vechi într-o bibliotecă istorică, se poate citi și pe tabletă. E chestie de gust. Dar biblioteca, fie și sub forma virtuală, pe internet, e obligatorie învățării și pregătirii pentru o carieră științifică. Nu se învață în workshop-uri de o zi ori două, unde dormitul în sala de conferințe se premiază cu o diplomă de prezență. Nici teza de doctorat nu se scrie prin participarea „obligatorie” la sesiuni științifice cu sau fără legătură cu domeniul studiat.

Una dintre competențele dumneavoastră profesionale este istoria şi arheologia Daciei romane (spiritualitate antică, religie, artă, istorie şi arheologie militară, epigrafie). Alegerea acestor subiecte  de studiu s-a plasat în contextul spațiului dacic, sau și al  celui  roman?   

Ocupându-mă de diverse aspecte ale istoriei și arheologiei Daciei în secolele II și III (și chiar în secolele următoare, până în secolele V-VI), „spațiul” imediat este cel dacic, dar care se încadrează natural în spațiul mai larg al Imperiului Roman.

Ce ne puteţi spune despre descoperirea castrului roman de la Turda, Potaissa în antichitate?

Am început cercetările arheologice în castrul Legiunii V Macedonica din Potaissa în 1971. Ele continuă și în prezent (sub conducerea, de doi ani, a unuia din cei mai competenți elevi ai mei). După peste patru decenii de cercetări rezultatele sunt  foarte bune, castrul de la Turda devenind unul din principalele obiective arheologice ale României. Castrul e azi vizitabil, iar muzeul din Turda are zeci de mii de obiecte de acolo. Cele mai valoroase au fost prezentate și în expoziții arheologice internaționale, în Germania, Italia și China. Mai multe cărți și zeci de studii au fost publicate de mine și de colaboratorii mei despre castru și orașul antic Potaissa.  Am avut și șansa extraordinară de a descoperi în castru un mormânt princiar germanic intact, din secolul V, cu inventar fastuos, căruia i-am dedicat, de asemenea, o carte.
 
Reveniți mereu la elevii, la colaboratorii Dumneavoastră.

Știți că „există un soroc pentru toate”. A venit timpul să-i las pe elevii mei să-mi ia locul și să continue, mai bine dacă se poate, ceea ce am făcut. Cercetările arheologice din castrul roman de la Turda, Institutul de Studii Clasice al Universității clujene, Muzeul de istorie de la Turda sunt conduse azi de elevii mei. E o mare satisfacție.

Ați fost distins cu două premii importante, premiul ,,Vasile Pârvan” al Academiei Române și premiul ,,Emil Condurachi” al Ministerului Culturii. Ați participat la șantiere arheologice selectat de Emil Condurachi și sunteți director la Accademia di Romania, fondată de Vasile Pârvan. E un joc al hazardului?

Nu știu. Știu doar că am un mare respect pentru toți înaintașii mei în domeniul de cercetare pe care-l cultiv, pentru că fiecare a făcut ceva util. N-am fost pe șantierele arheologice conduse de Emil Condurachi, dar acesta m-a recomandat lui Dinu Adameșteanu, în 1978, să particip la săpăturile arheologice de la Metaponto. A fost prima mea întâlnire cu Italia. Iar acum ce poate fi mai onorant decât să conduc o instituție fondată de Vasile Pârvan?

V-am auzit spunând că generația dumneavoastră nu a avut șansele și provocările pe care le au tinerii azi. Generația dumneavoastră s-a impus în condiții extrem de dificile.  

E adevărat. Așa a fost, dar lucrul acesta e cunoscut și n-aș dori să revin aspra lui. Viața noastră a fost ternă. Dar, în tot răul e și un bine. Unii din noi am devenit mai rezistenți. Când am venit la Accademia ca director am spus că am întârziat 35 de ani, când ar fi trebuit să vin aici ca bursier.

Ca director al Accademiei di Romania sunteți generator de evenimente culturale şi colocvii științifice, ca profesor sunteți formator de generații. Cum converg cele două?

Accademia di Romania este o instituție complexă: misiune diplomatică, academie de formare științifică și artistică și institut cultural românesc. România e singura țară care la Roma îmbină toate aceste obiective într-o unică instituție. Celelalte state au două sau chiar trei instituții diferite (un institut cultural şi o academie ori două, separate adică pe arte, literatură, arheologie etc.). „Patronii” noștri sunt Ministerul de Externe (logistic și tehnic), Institutul Cultural Român (pentru programele culturale), Academia Română (pentru girul științific), Ministerul Educației (pentru burse). Fiecare are cerințe specifice, iar aici suntem patru-cinci oameni care trebuie să  facem față la toate. Numai în 2013 și 2014 am organizat (singuri sau în colaborare cu alte instituții italiene și românești) 15 colocvii internaționale de literatură, arheologie, istorie, filosofie, teologie, arhitectură, 13 lansări și prezentări de carte, șase conferințe, 24 conferințe ale bursierilor, 41 de concerte, 34 de expoziții de artă plastică, fotografie și arhitectură, 15 proiecții de film și spectacole de teatru. Nu e nevoie să spun mai mult. Cei interesați găsesc tot ceea ce s-a întâmplat la Accademia în ultimii șapte ani pe site-ul nostru www.accadromania.it  sau, mai recent, la pagina de facebook www.facebook.com/pages/Accademia-di-Romania/1394524340772482?ref_type=bookmark

Ce reprezintă pentru dumneavoastră Roma?

Am încetat de mult să fac clasamente ale țărilor și orașelor. Există Roma turismului de trei zile, există Roma turismului de o săptămână. Există, slavă Domnului, Roma fără turiști. După mai bine de șase ani încă mai descopăr aici o casă, un colț mirific, un arbore,  un loc care ți se întipărește în memorie pentru totdeauna.

Interviu realizat de Claudia Mandi
(nr. 5, mai 2015, anul V)