Mauro Barindi: „Mult entuziasm şi pasiunea de a face un bine unei culturi pe care o îndrăgesc”

Mauro Barindi, redactor al revistei noastre, este unul dintre traducătorii literari care reprezintă România în fiecare an la Salonul Internaţional de Carte de la Torino. Experienţa de traducător de limba română în Italia, participarea la Salon şi dificultatea medierii între două culturi sunt câteva din temele pe care le-am înfruntat în acest interviu.


Mauro, ce volume prezinţi la această ediţie a Salonului şi cum le-ai ales?

Aceasta este cea de-a treia participare a mea la Salonul de Carte de la Torino şi de fiecare dată, graţie Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia, Institutului Cultural Român din Bucureşti şi Centrului Naţional al Cărţii, mă simt deosebit de onorat şi bucuros de a fi alături de scriitori şi de ceilalţi colegi invitaţi la acest prestigios eveniment, în mod special la ediţia din acest an unde România este una dintre cele două ţări invitate de onoare, cealaltă fiind Spania. În cadrul lansărilor de carte din 2012 vom prezenta (şi folosesc pluralul pentru că de unul singur n-aş fi putut face nimic…) romanul Florinei Ilis, Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit, publicat de editura Atmosphere Libri din Roma, şi cartea de călătorie a Anei Blandiana, O silabisire a lumii (cu postfaţa profesorului Lorenzo Renzi, magistrul meu de limba şi literatura română din anii de studenţie la Padova), care apare la editura Saecula din Zermeghedo (Vicenza). Aş vrea să vă spun câte ceva despre aceste două edituri: Atmosphere Libri, înfiinţată de Mauro Di Leo – cel care m-a contactat oferindu-mi să traduc cartea Florinei Ilis (din care tradusesem deja Cruciada copiilor, apărută în 2010 la editura Isbn din Milano) – s-a deschis de curând spre literatura română, incluzând în catalogul său două dintre cele mai cunoscute şi apreciate romanciere, traduse deja în alte limbi, ale literaturii române contemporane: Florina Ilis şi Gabriela Adameşteanu. Iar Saecula Edizioni este o mică editură, a cărei responsabilă editorială este Gabriella Gavioli, care a primit în 2011 un premiu pentru excelenţa ei în domeniul eseisticii (premiul „MicroEditoria di Qualità”, Chiari (BS)) şi care a acceptat propunerea mea, mizând pe cartea Anei Blandiana, o carte atât de incitantă şi fascinantă: cred că a fost un mic miracol, aşa că trebuie să credem câteodată în miracole…

Care sunt scriitorii pe care i-ai tradus până în acest moment şi cum alegi, în general, autorul şi opera? 

Până în momentul de faţă autorii pe care am avut onoarea să-i traduc în volum au fost: Vasile Andru, cu romanul Păsările cerului (Uccelli del cielo, publicat de editura Controluce în 2008), Florina Ilis cu Cruciada copiilor şi Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit, Ana Blandiana cu O silabisire a lumii – adică cele două cărţi pomenite mai sus – şi unele dintre autoarele cuprinse în antologia Tovarăse de drum (Compagne di viaggio), împreună cu colegele Anita Bernacchia (promotoarea acestui proiect) şi Maria Luisa Lombardo, publicată în 2010 de editura Teti din Roma. Profit de ocazie pentru a mai preciza că Maria Luisa Lombardo şi cu mine pregătim traducerea romanului lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, care va apărea în viitor la editura Bonanno din Roma-Aci Reale.
Cum procedez cu alegerea autorilor? Aici intră în joc diverşi factori. În primul rând mă bazez pe gustul meu sau pe impresiile stârnite în mine de o anumită carte. Important pentru mine este să am un contact direct, atunci când este posibil, cu autorul respectiv, în special la lansările care au loc cu ocazia târgurilor de carte (Gaudeamus şi Bookfest), la care încerc să particip cu regularitate. Alt factor care intră în calcul este rezonanţa avută în străinătate de un anumit autor, care, probabil, ar putea să aibă aceeaşi soartă şi în Italia; ce-i drept, în acest caz formula nu este valabilă întotdeauna deoarece gusturile publicului variază de la o ţară la altă, totuşi merită să încerci, să tatonezi cum ar putea reacţiona editorii.

Ce este, pentru tine, traducerea literară?

Traducerea înseamnă pentru mine a pătrunde în mintea unui om – romancier sau poet – care simte necesitatea să spună ceva, iar sarcina traducătorului este aceea de a-l ajuta să se exprime cu fidelitate într-o altă limbă.

Traduci atât proză, cât şi poezie şi eseistică. Pe care o preferi şi de ce?

Până acum m-am concentrat mai ales asupra prozei. Totuşi, tangenţial m-am măsurat şi cu poezia şi sper că într-o zi incursiunea în lumea liricii îşi va da roadele într-un volum care parcă se întrezăreşte la orizont…
În proză mă simt ca la mine acasă, cu picioarele bine înfipte în pământ, ca să zic aşa. Iar în poezie suntem într-o altă lume, zburând înalt în largul cerului. Iar dacă te apucă vertijul…

De ce fel de sprijin are nevoie activitatea traducătorului?

Trebuie să mărturisesc că, din fericire, noi traducătorii de literatură română dispunem deja de un foarte bun sprijin din partea Institutului Cultural Român din Bucureşti prin programul de finanţare TPS – Translation and Publication Support Programme, pentru editurile străine care se implică în proiecte editoriale cu autori români. Fără acest sprijin preţios şi cât se poate de binevenit eu personal nu m-aş fi imaginat vreodată ca traducător de literatură română. Din punctul de vedere al nevoilor mele ca traducător de română, mi-aş dori foarte mult să se ajungă la organizarea unor întâlniri periodice la Bucureşti (sau într-un alt oraş), între traducătorii unei limbi şi experţii români cunoscători ai acelei limbi, în ateliere de lucru în cadrul cărora să fim „ghidaţi” în analiza a diferite texte, literare şi neliterare, în speţă sub aspectul lor lingvistic şi socio-cultural, va să zică cele două aspecte cu care traducătorii „se luptă” deseori când au de tradus un text. Ce-i drept, la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia au fost organizate – de către echipa admirabil condusă de Monica Joiţa, actualmente director adjunct al IRCCU – astfel de ateliere în 2010 şi 2011, care din păcate au fost suspendate. Ar fi foarte bine ca aceste ateliere să fie reluate, sub o altă formă, cum de altfel s-a şi sugerat.

În ce măsură traducerile pot reprezenta astăzi un vehicul al brandului cultural al unei ţări?

Au un impact enorm. Să nu uităm că traducerile nu sunt doar produsul-carte destinat vânzării, ci cu mult mai mult de atât, întrucât concentrează înlăuntrul lor specificul culturii pe care o exprimă.

Cunoşti bine mediile editoriale italiene. Cât este de greu să convingi un editor să mizeze pe un autor român?

E o probă constantă de răbdare şi perseverenţă. Adică, nu este deloc uşor! Literatura română este un spaţiu cultural de nişă, ca atare oferă atât aspecte pozitive cât şi negative. Cele pozitive: fiind o realitate literară practic necunoscută, editorii sunt atraşi de nou, sunt curioşi să sondeze alte lumi literare, vor să mizeze pe alte „voci” mai puţin obişnuite. Cele negative: editurile nu au încă încredere în „produsul” literar românesc – încă insuficient asimilat şi privit cu o oarecare suspiciune – pentru  că le e teamă că vânzările, spre exemplu, nu vor fi la înălţimea mizei. Există o anumită ezitare, nesiguranţă, ei preferând astfel să se concentreze pe ceva care să le asigure un standard cert. Editurile italiene, cele aparţinând marilor grupuri editoriale, nu au curajul sau chiar nici un interes în a-i da o şansă. Este un comportament miop şi provincial. De aceea noi, traducătorii „de nişă”, ne îndreptăm speranţele către editurile mici şi mijlocii, mai deschise la noutăţi, care din când în când ne ascultă şi vin în întâmpinarea noastră…

Ce te aştepţi de la ediţia din acest an a Salonului de la Torino?

Mă aştept să trăiesc din nou, ca la ultimele două ediţii la care am fost invitat, entuziasmul, pasiunea şi satisfacţia personală de a face un bine unei culturi pe care o îndrăgesc.           

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 5, mai 2012, anul II)