Mario Deaglio: „Presa italiană acordă prea puţină atenţie României”

România este ţara cu cea mai mare concentrare de firme italiene, numărul companiilor cu capital italian înregistrate depăşind 30.000, conform datelor Confindustria România prezentate în cadrul Forumului Economic 2011 „Italia Internaţională în România”, desfăşurat în septembrie la Bucureşti. Cu toate acestea, după cum arată Mario Deaglio, editorialist la cotidianul „La Stampa” şi profesor de Economie Internaţională la Universitatea din Torino, „una dintre responsabilităţile mijloacelor de informare italiene este atenţia foarte scăzută faţă de o ţară în care prezenţa italiană este atât de importantă”. În interviul pe care îl propunem Mario Deaglio insistă asupra „extraordinarei integrări” economice dintre Italia şi România şi analizează, de asemenea, felul în care presa italiană reflectă imaginea românilor din Peninsulă.

Domnule Profesor Mario Deaglio, de unde interesul dumneavoastră pentru România?

Din contactele episodice şi repetate pe care le-am avut, la fel ca milioane de alţi italieni; din faptul că am avut şi am în continuare studenţi şi doctoranzi români, precum şi din constatarea facilităţii cu care se integrează cele două culturi, cea italiană şi cea română, cel puţin la o primă observaţie; din constatarea, de asemenea, a importanţei pe care o are România pentru zeci de mii de întreprinderi italiene mici şi mijlocii, prin „exportarea” în ţara dumneavoastră a modelului districtului industrial (spre exemplu, firmele de încălţăminte strămutate de la Treviso la Timişoara).

Aţi afirmat că „între Italia şi România s-a realizat o extraordinară integrare”. În ce constă aceasta şi care sunt perspectivele de evoluţie în viitor?

Este vorba aici despre integrarea economică care vede, pe lângă transferul forţei de muncă din România în Italia, şi transferul de capital dinspre Italia spre România la scară mult mai mare decât se crede în general. Aceasta este cu precădere opera societăţilor comerciale italiene mici şi medii şi, dacă nu vor exista interferenţe politice, este probabilă în România o activitate mai susţinută, în viitor, a unor mari societăţi italiene, mai ales în domeniul energetic şi infrastructural. Una dintre responsabilităţile mijloacelor de informare italiene este atenţia foarte scăzută faţă de o ţară în care prezenţa italiană este atât de importantă.

Una dintre principalele dumneavoastră direcţii de cercetare vizează Rapoartele anuale cu privire la economia globală şi Italia. Referindu-ne la România în contextul integrării europene şi al globalizării, care ar fi consideraţiile dumneavoastră în acest sens?

România are o mare problemă demografică, legată de emigrare şi îmbătrânirea populaţiei (care, după tendinţele actuale neschimbate, s-ar reduce cu o treime până în 2050); are infrastructuri sociale de bază în general solide, chiar dacă vechi şi puţin eficiente; trebuie în continuare să pună în practică experienţa propriu-zisă de liberalizare şi privatizare; este prea mică pentru a putea fi cu adevărat un „tigru”, adică o ţară cu o rapidă dezvoltare legată de export. Riscul este ca această creştere să fie urmată de o mărire a inegalităţii în ceea ce priveşte salariile care ar putea duce la serioase conflicte interne. Bineînţeles că aceste perspective ţin de coexistenţa unei întregi serii de parametrii generali: cadru politic european şi mondial, un preţ al energiei suportabil, o „revenire” în actualitate a forţei de muncă specializate etc.

Cum se prezintă astăzi imaginea românilor în Italia şi cum este ea formată şi deformată de mass-media, inclusiv în cheie identitară, etnică şi culturală?

Românii au luat locul albanezilor ca „oameni negri” în imaginarul colectiv, mai ales după intrarea României în Uniunea Europeană, odată cu afluxul masiv în Italia al cetăţenilor români de etnie rom. Mass-media continuă să nu facă nici o distincţie între români şi rom (chiar şi atunci când etnicii rom nu sunt români, ci originari din alte zone ale Europei de Est) şi, deci, deformează în mod grav realitatea. Iniţial, în ceea ce priveşte românii, predomina un sentiment de stimă în special pentru capacitatea lor de muncă şi facilitatea cu care deprind limba italiană.

Care ar fi, în opinia dumneavoastră, consecinţele acestei atenţii exagerate pentru faptele care îi implică negativ pe români”?

Consecinţele sunt cele care s-au verificat şi în trecut în ceea ce priveşte „demonizarea” unei minorităţi: se induce, în rândul populaţiei, un sentiment de teamă şi necesitatea crescută de apărare şi reacţie. Trebuie însă notat că în Italia există un puternic antidot care constă în cele câteva sute de mii de români care se comportă legal şi sunt, în general, foarte bine integraţi, ceea ce nu a permis (până acum) ca românul să fie cu adevărat văzut ca „om negru”.

În ceea ce priveşte cultura română în Italia, cum consideraţi că este actualmente receptată?

Cultura română nu este cunoscută pe scară largă în Italia şi pare că tentativele de difuzare a acesteia şi de dialog între lumea culturală românească şi cea italiană nu au fost încununate de succes. Ar putea fi o contralovitură a fascismului, pe timpul căruia contactele dintre cele două culturi erau puternic încurajate. Cultura română pe care o cunosc italienii (atunci când o cunosc) este aceea din anii treizeci-patruzeci, mediată de cultura franceză.

Interviu realizat şi tradus din italiană
de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 2, februarie 2012, anul II)