„Un bun critic ascultă umil autorul”. În dialog cu Lucio Felici

Lucio Felici, eseist şi critic literar, a desfăşurat timp de decenii activităţi editoriale şi academice de mare relevanţă. Între 1964 şi 1992 a fost redactor, iar din 1983 director al renumitei edituri Garzanti; apoi a fost director editorial al editurii Giunti şi Newton&Compton. Concomitent a predat cursuri de literatură italiană în mai multe universităţi italiene, ultima fiind Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia. Şi-a dedicat majoritatea cercetărilor şi eseurilor poeţilor Giacomo Leopardi şi Giuseppe Gioachino Belli, contribuţia sa în acest domeniu constituind deja bibliografie obligatorie pentru orice specialist; alte cercetări ale sale privesc literatura italiană din secolele XVII-XIX, în secolul XX ocupându-se cu precădere de D’Annunzio, Vigolo, Pasolini şi Calvino. Sub aspect editorial, ediţiile de clasici îngrijite de el poartă amprenta marii tradiţii filologice italiene: aş menţiona numai comentariul la Cânturile lui Leopardi (Newton &Compton) şi ediţia Giacomo Leopardi, Opere complete, două volume (în colaborare cu  Emanuele Trevi, Newton Compton, 1997, 2013) şi cd-rom (Lexis Progetti Editoriali, 1998). Tot lui Leopardi îi dedică şi două volume de studii Olimpul abandonat. Leopardi între „mituri antice” şi „sfâşietoare disperări” (Marsilio, 2005) şi Luna în curte. Capitole leopardiene (Soveria Mannelli-Rubbettino, 2006). Pentru Garzanti, colecţia Mari Opere, a coordonat cu Nino Borsellino, Secolul XX: scenarii de sfârşit de secol (Milano 2001), continuare a monumentalei Istorii a literaturii italiene fondată de Emilio Cecchi şi Natalino Sapegno. A îngrijit ediţii ale poeziei secolului al XVII-lea, ale operelor lui Guicciardini, Foscolo, Manzoni, iar alături de Claudio Costa, pentru Mondadori, în colecţia „I Meridiani”, ediţia Trilussa, Toate poeziile; a realizat mari proiecte editoriale, printre care e de ajuns să cităm ediţia Pacella a Însemnărilor leopardine. Între 2007 şi 2014 a fost preşedintele Comitetului ştiinţific al Centrului Naţional de Studii Leopardiene din Recanati, iar pentru contribuţia sa la dezvoltarea şi răspândirea cunoaşterii geniului din Recanati în lume, a primit în 2009 premiul literar „La Ginestra” (Torre del Greco), iar în 2012 premiul „Giacomo Leopardi” (Recanati).
Relaţia mea cu Lucio Felici datează din frumoşii ani în care mă dedicam cu pasiune lui Leopardi şi frecventam celebrele colocvii internaţionale leopardiene de la Recanati. Dialogul nostru se va axa pe două teme în care complexele sale activităţi au oferit cele mai fructuoase îmbinări: relaţia dintre activitatea editorială şi studiile literare şi relaţia dintre literatura naţională şi cea dialectală.  

Lucio Felici, activitatea dumneavoastră de eseist şi critic literar s-a împletit în permanenţă cu cea de editor. Cum arată această îmbinare? Ce a adus fiecare dintre aceste componente celeilalte?

Eu mi-am început drumul în editurile din alte vremuri, când la Einaudi lucrau Calvino şi Vittorini, la Mondadori Vittorio Sereni, la Saggiatore era Giacomo Debenedetti, iar la Bompiani Umberto Eco. Editurile de atunci – vorbesc de anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut – erau laboratoare de cultură, locuri de dezbatere mai vii decât aulele universitare. De aceea eu n-am simţit nici un hiat între munca editorială şi exerciţiul critic: prima îl modela pe cel de al doilea în ceea ce priveşte comunicarea cu un public diferenţiat. De altfel, la Garzanti – unde am lucrat douăzeci şi opt de ani, având diferite funcţii – am intrat dinspre universitate, atunci când, în 1964, Walter Binni mi-a oferit prilejul de a-l seconda în pregătirea amplului capitol Literatura sec. XVIII din Istoria literaturii italiene coordonată de Emilio Cecchi şi Natalino Sapegno. Din comitetul ştiinţific al acelei faimoase lucrări m-am mutat în universul clocotitor al redacţiei Garzanti, o şcoală de scriere ante litteram, unde dicţionarele, enciclopediile monotematice (faimoasele „garzantine”), manualele şcolare se scriau de către redactori de înaltă clasă, care discutau pe picior de egalitate cu specialiştii fiecărui domeniu în parte. Şi pentru colecţiile de clasici („I Libri della Spiga” şi ediţia economică „Marile cărţi”) aportul redacţiei era hotărâtor. Exista o filologie editorială care se împletea armonios cu cea academică.

Ca editor dumneavoastră aţi cunoscut şi aţi lucrat cu mari scriitori şi critici literari. Care dintre ei v-au influenţat activitatea de editor şi în ce sens a făcut-o?

Lista intelectualilor pe care i-am cunoscut şi frecventat la Garzanti este lungă şi pot spune că de la fiecare am învăţat câte ceva. Dintre poeţi Luzi, Bertolucci, Caproni, Giudici, Raboni; dintre prozatori Volponi, Arpino, Camon, Cerami e Gina Lagorio; dintre critici Baldacci, Carlo Bo, Fortini (care era şi poet), Pampaloni, Dante Isella. Apoi erau consilierii editoriali şi colaboratorii pentru literaturile europene. Raboni, de pildă, mi-a fost coleg de redacţie şi abilitatea lui de a reface un text nemulţumitor era uluitoare: de la el am învăţat să limpezesc şi să fac citibile întortocheturile iubite de unii profesori, un fel de artă maieutică. Celălalt model al meu a fost Sebastiano Timpanaro, consilier pe zona greco-latină: un mare filolog, un mare leopardist, membru al Academiei dei Lincei, care, din cauza nevrozelor lui renunţase la universitate şi era corector (dar nu numai) la editura Nuova Italia. El i-a inspirat lui George Steiner personajul romanului Corectorul. Textele care îmi veneau de la Timpanaro, însoţite de observaţii minuţioase şi postile, erau un exemplu strălucit de simbioză între filologie şi muncă editorială. El m-a învăţat un lucru fundamental: că orice intervenţie redacţională, chiar şi când e vorba doar de punctuaţie, trebuie să aibă o justificare ştiinţifică.  

Într-un alt interviu, vorbind de aventura editorială a ediţiei Pacella a Însemnărilor leopardiene şi de rezistenţa arătată de unii filologi la „metoda Pacella”, spuneaţi că filologia dă roade bune numai când „arde şi se contopeşte simpatetic cu lumea autorului”. V-aş ruga să explicaţi această formulă fascinantă.

Acum e la modă un soi de filologism arid, văzut ca scop în sine, care scrutează textele scoţându-le din contextele lor istorice şi biografice, ca şi când s-ar fi creat singure. Se pătrunde în laboratorul autorului, se înşiră ocurenţe, variante, figuri retorice, dar autorul rămâne undeva departe, un necunoscut, căci pentru a-l captura pe autor, criticul trebuie să stea umil şi să-l asculte, apoi să încerce un dialog frăţesc cu el. Dacă lipseşte relaţia empatică, filologia şi orice altă metodă de interpretare devin autoreferenţiale. Rămânând la Leopardi, filologia care mă pasionează pe mine e cea pe care o făceau Timpanaro şi Pacella, sau cea pe care o face, într-un fel foarte personal, Luigi Blasucci: riguroasă, pătrunzătoare, dar fără să facă abstracţie de gândirea şi existenţa poetului.   

În care dintre lucrările dumneavoastră filologice credeţi că se simte cel mai mult empatia de care vorbiţi? 
 
Eu nu mă consider filolog. Sunt doar un cititor care, încercând să interpreteze un text,  recurge şi la filologie; nu e căderea mea să judec ce mi-a reuşit şi ce nu. Pot să spun doar că mă simt foarte legat de interpretarea mea a canţonei Către Primăvară a lui Leopardi: a fost prima mea contribuţie leopardiană şi m-am întors în repetate rânduri la ea, până într-acolo încât în 2005 am făcut-o centrul unei cărţi, Olimpul abandonat. Mi se pare că acolo eu mi-am pus în joc întreaga capacitate exegetică, legând analiza de text de cugetările care, în caietul de Însemnări, se referă la miturile antice,la pierderea lor, la dorul de ele, într-un orizont filozofic şi antropologic comun marilor romantici europeni (Schiller, Keats, Hölderlin).  

Care ar fi, după dumneavoastră, în acest moment de rapidă transformare tehnologică şi mutaţie comportamentală a cititorului şi a pieţei, principalele provocări şi îngrijorări ale unui editor-filolog ?

E o întrebare grea, tocmai pentru că e vorba de transformări rapide în curs. „Netul” ne pune la dispoziţie texte digitalizate de calitate variabilă. Cartea tipărită rezistă cu greu în faţa asaltului e-book-ului, colecţiile de clasici dispar una câte una, căci nu mai au piaţă. Dar există destui filologi tineri antrenaţi în folosirea tehnologiilor actuale care au început să digitalizeze textele clasice oferind, prin noile aplicaţii, preţioase instrumente de investigare. Idealul ar fi ca aceste iniţiative meritorii să aibă de a face cu redactori specializaţi ca cei de la editurile de pe vremuri. Dar s-ar găsi cine să-i plătească? 

Să ne ocupăm puţin şi de autorii dumneavoastră preferaţi: Leopardi şi Belli. Cum se explică această pasiune pentru doi scriitori atât de diferiţi ca filozofie, teme, stil şi limbaj?

Am mai spus cu altă ocazie că aceşti doi autori convieţuiesc înăuntrul meu în mod conflictual. Leopardi şi Belli sunt două lumi diferite, aşa încât a trece de la unul la altul implică o schimbare de direcţie mentală şi psihologică.
Creativitatea lor urmează două drumuri opuse. Cea a lui Leopardi este constant ascensională, pleacă de la experienţa „sensibilă” a experienţelor lăuntrice şi exterioare pentru a escalada piscurile unei gândiri vertiginoase, care interoghează ceea ce se află dincolo de noi – luna, firmamentul, Natura, Destinul – cu privire la sensul de a fi şi de a exista; iar poetul reinventează o limbă clasică şi totodată modernă, care rămâne întotdeauna castă, pură, chiar şi în zvâcnetele de revoltă şi în satiră. Belli îşi află adevărul lui ca poet abandonând o limbă pe care o defineşte „putredă pentru că e bătrână de şapte secole” şi alegând în locul ei un dialect dintre cele mai joase, cel al plebei (nu al lumii) romane. Drumul lui e unul veşnic coborâtor, e o cufundare în infernul subumanităţii tragice şi bufoneşti, hrănită cu superstiţii, gata să folosească şişul fără să renunţe însă la mătănii, avidă de mâncare, de vin şi de sex. Ambii au o viziune negativă asupra vieţii şi universului, dar „hâda/putere care, ascunsă, domneşte spre răul tuturor” a lui Leopardi, proiecţie metafizică a Răului care guvernează universul, nu poate fi comparată cu Cristul lui Belli care, pe cruce, şi-a vărsat pentru cei puternici şi despotici sângele, iar pentru cei amărâţi zerul. Aici este o blasfemie pe care numai un catolic în criză putea să o născocească, negând până şi mântuirea. Blasfemia aceea e pusă de poet în gura unui plebeu ignorant, sub masca lui ascunzându-se el însuşi: o operaţiune mimetică ambiguă, străină de Leopardi.
Dar de fapt nu ştiu să vă zic de ce m-a interesat Leopardi în acelaşi timp cu Belli (deşi mult mai mult primul). Ei sunt cei mai mari poeţi italieni ai secolului XIX: două genii care, fiind opuse, se luminează reciproc. Dar Belli nu va fi niciodată universal precum Leopardi, din motivul limbii la care se adaugă şi diferenţa de amploare şi de profunzime a gândirii şi culturii. E de ajuns să comparăm Însemnările lui Leopardi cu cele ale lui Belli: primul este un „jurnal strict lăuntric şi mental, redactat într-o proză spontană şi neconstruită... o carte probabil unică în toate literaturile” (după Gianfranco Contini), cel de al doilea e o adunătură de crâmpeie de lectură, cu puţine observaţii personale.
 
Dacă ne uităm la date, vedem că încă din tinereţe v-a interesat poezia dialectală, mai ales cea în dialect romanesc a lui Belli şi Trilussa: aţi scris eseuri despre asta şi aţi îngrijit ediţii. Interesul aceasta ţine numai de valoarea literară a acestor poeţi sau şi de o datorie morală, ca să nu spun politică, de a afirma drepturile culturale ale dialectului?

Eu m-am născut în Testaccio, unul dintre cartierele cele mai populare ale Romei, un cartier pasolinian, iar faptul acesta trebuie că mi-a trezit interesul pentru poeţii dialectali romani. M-au influenţat poate şi primele mele experienţe literare, faptul de a fi debutat într-o revistă romană care se ocupa şi de dialect, poate şi şansa de a organiza puţin mai târziu cursurile Institutului naţional de Studii Romane. Pentru aceste cursuri Bruno Cagli, Nicola Merola, Eugenio Ragni şi eu – sub oblăduirea lui Giorgio Petrocchi, preşedintele Institutului – am organizat în anii ’80 cicluri de „lecturi belliene”, care apoi au fost strânse în zece volume de editura Bulzoni. Pentru a ţine acele lecţii am invitat specialişti din toată Italia, profesori universitari precum Umberto Carpi, Giulio Ferroni, Amedeo Quondam, adică nu obişnuiţii fani diletanţi, care de altfel s-au şi supărat. Era o provocare pur literară, care vroia să-i restituie lui Belli statutul de poet absolut, despărţindu-l de folclor şi de echivocurile păşuniste.

Rămânând la tema dialect vs. limba naţională: ce tendinţe se înregistrează azi în Italia? Se scrie literatură în dialect tot mai mult sau tot mai puţin? Se ştie cât de mult se citeşte în dialect? Cum interpretaţi aceste tendinţe?

Multă vreme am jurat pe spusa lui Gianfranco Contini care, în Introducerea la La cognizione del dolore a lui Carlo Emilio Gadda, scrisese: „literatura italiană este singura mare literatură naţională unde producţia dialectală e visceral şi inextricabil legată de restul patrimoniului”. Apoi, însă, mi-am luat distanţă faţă de o anumită exaltare a dialectelor manipulată de diversele mişcări separatiste cu tendinţe rasiste. În anii neorealismului, dialectele reveniseră la rampă după condamnarea lor prin decret de naţionalismul fascist, dar revenirea lor lua o direcţie urâtă, cu involuntara complicitate a câtorva lingvişti şi critici literari care au dat prea mare importanţă unor autori dialectali nesemnificativi. În istoria literaturii italiene, dialectele care contează sunt în jur de zece; dar cei care continuă să facă versuri în dialect sunt cu miile, iar publicul lor (dacă există) este format din amicii de la cafenea. Altceva este însă amestecul limbă-dialect, structurile sintactice din limba italiană calchiate după dialect. În concluzie nu putem ignora ceea ce Contini numea „restul patrimoniului” şi care însemna întreaga tradiţie toscană devenită italiană şi universală: Dante, Petrarca şi petrarchismul, Boccaccio şi proza nuvelistică, ajungând până la Logodnicii în ediţia din 1840-1842 „clătiţi în Arno”, cărora unii le preferă totuşi ediţia din ’27 plină de dialectalisme lombarde, mai „expresive”. Dar ediţia din anii ’40 e aceea care a dat naştere prozei literare la diversele ei niveluri, lingvistic adecvată comunicării naţionale şi tălmăcirii în alte limbi.
Nu am cunoştinţă de statistici privitoare la producţia dialectală actuală, dar din câte am înţeles este o producţie uriaşă de calitate mai degrabă scăzută; în cel mai bun caz este vorba de o dialectalitate „reflectată” (ca să folosesc un termen de-al lui Benedetto Croce), adică e o travestire artificioasă a literaturii în limba naţională. 

Cum desigur ştiţi, de aproape zece ani, aici, la Bucureşti, ne străduim, cu prestigioasa editură Humanitas, să publicăm colecţia bilingvă de clasici italieni „Biblioteca italiană”, unică în România şi una dintre puţinele din lume. Cu extraordinara dumneavoastră experienţă de editor, ce destin îi preziceţi unui asemenea proiect?

Ţinând seama de tot ce am spus până acum, iniţiativa românească este admirabilă şi cât se poate de îndrăzneaţă. A-i traduce pe clasici înseamnă a promova dialogul între popoare şi civilizaţii, de aceea urez acestui proiect tot norocul pe care îl merită, dar n-aş şti să-i prezic destinul deoarece activitatea editorială de astăzi e cu totul altfel decât cea pe care am cunoscut-o şi practicat-o eu în secolul trecut.

Vă mulţumesc mult pentru urări şi pentru interviu.

Interviu realizat şi tradus de Smaranda Bratu Elian
(nr. 5, mai 2015, anul V)