Viața doctorului Livio Zanolini între București, Roma și Padova

Crina Suceveanu ne propune un amplu dialog cu medicul italo-român Livio Zanolini, născut în 1925 la Bucureşti, unde a crescut şi şi-a făcut studiile, pentru ca în 1948 să părăsească definitiv România, stabilindu-se în Italia. O extraordinară mărturie de viaţă „frumoasă și trăită. Anticomunist ca toți cei veniți din est. Cu greutăți, cu satisfacții, cu prieteni. În Italia veneau la mine aproape toți artiștii care expuneau la Veneția, că îmi place să am ușa deschisă. Iubesc arta și iubesc artiștii. Mare parte din ei veneau cu expoziții în Italia și se hotărau să rămână, eu îi țineam și-i ajutam”.

Domnule doctor Zanolini, ce amintiri aveți despre România anilor copilăriei? Despre anii de școală, despre viața din București din perioada interbelică?

În 18 ianuarie 1925 veneam pe lume, la București, unicul fiu al familiei Zanolini. M-am născut în casă, pe str. Cluj la numărul 101, lângă Filantropie și la 1 km de Arcul de Triumf. Mama, Maria Georgescu, era ajutată de părinții ei, adică bunicii mei români, Leonida și Anastasia Georgescu, care locuiau pe str. Cluj, la numărul 113. Bunicii din partea tatei, Luigi si Luigia, locuiau la Medgidia, iar vara stăteau la Sinaia, unde aveau o casă. Erau friulani, veniţi din zona Udine, după venirea lui Carol la putere, când mulți meșteşugari italieni emigranți au venit la construirea României: drumuri, poduri, case. Copilăria am petrecut-o printre români, tata nu a vrut să mă dea la școala italiană ca să mă țină departe de mișcările fasciste și nici nu m-a învățat italiana. Am făcut școala primară la București și Liceul Sfântul Sava, liceu cu profesori excepționali: profesorul Napoleon avea pe fiul lui cu mine în clasă; ne preda limba și literatura română și când ne vorbea despre anii 1500, despre primele scrieri românești, ne povestea ce se întâmpla în Europa acelor vremuri; ne vorbea despre Dante. Mă jucam iarna prin zăpezile frumoase, vara prin țară sau la bunici, mă iubeam cu fetele fără nici o grijă și nu-mi trecea prin cap ce grozăvii vor veni.
Tatăl meu lucra la carierele de piatră și mă lua des cu el în vacanțe; îmi aduc aminte, eram în tren de la Tecuci spre București în 1941, și în tren era un evreu bătrân cu barba roșcată, refugiat din Basarabia, care citea dintr-o carte religioasă. Un tâmpit de plutonier a început să-l jignească și să-l lovească, să-i ardă barba; tata era voinic și s-a dus direct la plutonier recomandându-se ca italian fascist și a urlat la el că acest lucru nu se întâmplă nici între bandiți; s-a liniștit plutonierul; pentru mine, a fost o lecție de viață; tata nu suporta nedreptatea.

Cum ați trăit perioada celui de-al doilea război mondial? Ați reușit să terminați Facultatea de Medicină?

Generația mea, a celor născuți în 1925, n-a fost chemată la război. În 1942 am intrat la Medicină. Am făcut cinci ani din șase, o școală foarte serioasă, anatomia cu transilvăneanul Pop, medicina internă cu un profesor grec Dimiskiotu, care ne-a transmis esența raportului medic/bolnav prin descrierea tabloului Sfântului Cosma și Damian, pictat de fiorentinul Beato Angelico. Am prins toată perioada războiului, aveam o mulțime de cadavre pentru practică, din timpul bombardamentelor. Am văzut cu ochii mei cei 36 de evrei spânzurați lângă abator de către legionari. Imagine care nu mi se va șterge până la moarte. N-am fost prea liniștit fiindcă iubeam o evreică, dar cetățean român, Rebeca Carol, cu care m-am și căsătorit, de altfel, în 1943. În 1944 eram în Glinceni (Ordoreanu) Argeș, când a fost cel mai puternic bombardament.
Nu știu ce ați învățat dumneavoastră la istorie, dar cine a trăit războiul nu-l uită niciodată.
Îmi mai aduc aminte că la procesul mareșalului Antonescu a avut doi martori apărători: Iuliu Maniu și rabinul de București. Horia Sima a fost în contrast cu mareșalul Antonescu. Și nu toți legionarii s-au murdărit cu sânge nevinovat.

Când și de ce ați hotărât să plecați în Italia?

În 1948, după „un consiliu de război” cu tata și cu mama, am decis să plec în Italia, mi-am făcut actele cu greu, am obținut de la Ambasada Italiei celebrul „permesso di soggiorno”, împreună cu mulți alți italieni. Am plecat în august cam 300 de persoane, cu convoiul organizat de Ambasada Italiei, cu trenul, București, Budapesta, Viena, Veneția, două zile și două nopți. Aveam voie cu un bagajel mic, aveam o ladă de lemn, îmi aduc aminte, și conform listei puteai transporta câteva perechi de haine, șase perechi de ciorapi, opt batiste, 12 fotografii de persoană, 1000 de țigări „București” etc; îmi ascunsese bine tata și 17 cocoșei de aur în lemnul lăzii. M-au petrecut la Gara de nord toate rudele, pe mine și pe soția mea, Rebeca, plângând cu toții, însă plini de speranțe pentru o viața mai bună. De enorma emoție, uitasem permisul de ședere! Așa că la Sinaia, am dat niște bănuți unui soldat din gară, să ducă un răvaș ministrului Educației, Ștefan Voitec, care era ginerele bunicilor mei și își petrecea vacanța acolo, să-l sune pe tata; soldatul a vorbit cu un jandarm care s-a dus repede, că s-au speriat ai mei! S-a rezolvat! La vamă la unguri se uitau urât la noi, la o parte dintre noi ne-au taxat țigările, la alții le-au mai confiscat din bunuri. Podurile din Budapesta fuseseră bombardate, ne-am plimbat un pic și apoi am schimbat trenul spre Viena. În Viena ocupată, nu uit cum ne priveau cu ură, scârbă și invidie soldații ruși.
Îmi aduc aminte că am auzit un banc atunci: „Un evreu primește paşaportul de la poliție și colonelul îl întreabă: unde vei pleca? Evreul răspunde: știți, eu mă simt bine aici, în România, nu aș pleca. Hai, măi, spune pe ce colț al pământului te-ai duce? Evreul răspunde: știți, mie îmi place aici; colonelul insistă arătându-i un glob pământesc: Unde ți-ai alege pe globul asta să pleci? Evreul, privind globul cum se învârte îi răspunde: alt glob nu aveți?”
Acum pot să spun, la cei 87 de ani ai mei, că toată România ar fi fugit, era o mizerie cumplită, o decădere morală…”

Cum a fost primul an în Italia ca „profugo dalla Romania”?

Am ajuns pe 23 august 1948 la Veneția și în piața San Marco era un soare frumos! Am plecat la Roma, că aveam speranțe că unchiul meu ministru îmi va trimite o recomandare la ministrul omolog de la Roma. Deși încercase să mă convingă că aveam viitor în România și că Occidentul merge spre prăpastie cu capitalismul, trebuie să recunosc că am făcut bine că am plecat; abia acum merge spre prăpastie… În tren, o familie ne-a dat o adresă a unei familii de evrei importante din Pisa, Familia Pontecorvo, care închiria camere la Roma și Napoli celor care emigrau. Am fost cazați într-o cameră pentru 10.000 de lire pe lună, în celelalte camere fiind evrei și legionari intelectuali nemânjiți, români, atașatul de presă român rămas la Roma, care a înființat comunitatea europeană de oțel și carbon, o persoană fină care a plecat la Bruxelles. O lună am făcut pe jos, zilnic de patru ori, drumul de la Piața Bologna unde locuiam până în Piața Spagna unde era Ministerul Educației, în așteptarea recomandării unchiului meu. O scrisoare care nu a ajuns niciodată, fiindcă nu a fost trimisă. Nu aveam bani de tramvai, eram disperați, italiana nu o vorbeam așa că l-am căutat la telefon pe fratele tatei, inginer la Verona, Umberto Zanolini. Nu vroiam să deranjăm fiindcă avea trei copii, dar ne-a primit imediat. Italia în acea perioadă era distrusă, era trecută cu tăvălugul la trei ani după război. La Roma, ca „profugo dalla Romania” era imposibil. Am stat două luni la el, apoi am mers la Padova, m-am înscris în ultimul an de medicină fiindcă mi-au recunoscut toate examenele și m-am angajat la o clinică medicală. Pe vremea aceea se putea. Închiriasem o cameră pe Via Patriarcato și nu aveam voie să gătim în ea. Fierbeam noaptea apă pentru paste și aruncam apa pe streașină… vremuri grele, primeam ajutoare de la americani, câte un rucsac de pastă, lapte praf, niște cartofi oribili care deveneau la fiert mucilagii, câte o haină. Trebuie să spun, în acele vremuri grele mi-am făcut doar doi prieteni pentru toata viața. Români, spun cu emotie. Enea Moțiu, care studia ingineria și era nepotul unui episcop din Transilvania și avea ceva pile la Vatican, și pe Sorin Zanfirescu (Rhone) care studia medicina și cânta la chitară. Tatăl lui era general în armata Română. Apoi el a plecat în Vancouver și ne auzim la telefon si acum.
Foamea te formează, foamea îţi dă caracterul! Nu-i ușor să treci prin viață!
Când am luat primul salariu mi-am scos soția la restaurant, am plătit 300 de lire; ne cumpărasem biciclete. Eram foarte fericiți. Dar cineva i-a furat bicicleta și atât a mai plâns biata de ea! Rebeca a terminat dreptul la București și aici dădea lecții private de franceză, că studiase la București la școala franceză.

Ați obţinut diploma de medic la una dintre cele mai vechi Universități de Medicină din Italia, la Padova. A fost dificil?

În 1949 mi-am dat teza de licență la Facultatea de Medicină din Padova; îmi amintesc perfect acea zi nu pentru însemnătatea ei, ci pentru „cufureala” care m-a chinuit! Locuiam la mansardă, căldură mare și am băut ceva rece. Am ales specializarea medicină internă din pasiune și plăcere. Îmi aduc aminte și primul salariu de medic plin: 800.000 de lire, față de un funcționar simplu care avea 200.000 de lire; medicii întotdeauna au câştigat bine. Era un sistem sanitar foarte bun în acea perioadă, săracii erau tratați gratis.

Care au fost primele lucruri pe care le-ați făcut având o stabilitate economică? Ați mai revenit în România?

În 1950 mi-am adus părinții. Și-au adus o parte din mobila pe care o am și acum. Viața a fost frumoasă. S-a născut fiul meu, Edmondo. Ne-am cumpărat casa noastră la Pontelongo, apoi la Colli Euganei, cu panorama către Ceahlăul de aici, Dolomiții. În 1963, mama, după o lungă suferință de scleroză amniotrofică, îngrijită de surorile ei pe care le chemam pe rând, s-a stins cu inima la casa ei și la România. N-am putut să o duc. După moartea ei am mers acasă; casa copilăriei mele fusese dărâmată, rămăsese doar un zid. Tata a murit în 1981, la 86 de ani.
Prima dată când am plecat acasă, cu un prieten cu mașina, când am intrat în România am pupat pământul. De la Timișoara ne-am oprit la Orăștie, la o cârciumă, să mâncăm un grătar, niște mici, să bem un Murfatlar. Ne-am așezat și eram bucuroși. Lângă cârciumă parcase un camion cu muncitori. Eram atent la ce vorbeau. Unul ar fi vrut să mai stea la cârciumă, ar mai fi mâncat, ar mai fi băut și ceilalți nu-l lăsau. Eu, cu inima mea mare, îi spun: „Domnule, nu vă faceți griji, că vă duc eu acasă cu mașina!”. Până la urmă a plecat. A venit chelnerul să-mi spună că erau pușcăriași care se întorceau de la muncă! M-am amuzat teribil! Caragiale e adorabil, doar la noi se întâmplă lucruri atât de amuzante. Că în DDR nu era corupție și era atât de plictisitor, după cum îmi spunea un prieten. În România își mai rupea un vițel un picior, vreo 10 sticle de vin se mai găseau, corupție era, distracție așişderea.
Între timp divorțasem și încercam să „recuperez copilăria”, atras de amice și viața frumoasă din România. În Italia veneau la mine aproape toți artiștii care expuneau la Veneția, că îmi place să am ușa deschisă. Iubesc arta și iubesc artiștii. Venea domnul comisar Ioan Frunzetti, ca reprezentant al statului român, ca organizator de expoziții la Bienala din Veneția. Un om fin, un domn, dar statul român, ca și acum, aloca o mizerie de fonduri. Le ofeream casă, masă, petreceri frumoase. Mare parte din artiști veneau cu expoziții în Italia și se hotărau să rămână, eu îi țineam și-i ajutam. O dată, la București, după evenimentele de la Praga, eram cu un amic la o cârciumă centrală și un colonel de securitate m-a abordat, că prea mulți artiști rămân la mine, că din 15 plecați cu expoziții se întorc doi sau trei. Și că ar fi bine să ne conversăm când mai vin prin țară. I-am răspuns că dacă îmi dă și leafă, s-ar putea; dacă el sau șeful lui au probleme, casa mea îi deschisă și-i primesc, am precizat; dar treburile erau serioase. Lumea suferea. Nu m-am mai dus în România. Aș fi făcut probleme și prietenilor și mă durea inima să văd că era din ce în ce mai greu. După anii ’90 m-am reîntors în vizită.

Care vă este cel mai bun prieten(ă)?

E un șir atât de mare. Mulți. În România mi-a rămas bunul meu coleg de facultate, la Târgoviște, specialist în homeopatie, doctorul Ramiro Tomescu* (s-a stins anul trecut). Regretatul Ioan Frunzetti, profesor universitar de estetică, artiștii Marcel Chirnoagă, Ari Mavrodin, Ion Ciucă, Valentin Ionescu, Teodorescu și mulți alții…

De unde ați moștenit pasiunea pentru artă?

O aveam în mine. Dar și Hamsa Derca a avut un rol important. Sunt și colecționar și amic al artiștilor.

Scriitorii preferați?

Marele, marele Caragiale! Tiziano Terzani şi Federico Rampini.

Cum ați caracteriza viața dumneavoastră?

Frumoasă și trăită. Anticomunist ca toți cei veniți din est. Cu greutăți, cu bucurii, cu satisfacții, cu prieteni. Mă îndrăgosteam, eram turbat, sufeream, apoi, cum se zice, „cui pe cui se scoate”. M-am liniștit, m-am însurat a treia oară acum 11 ani. Primarul mi-a dat pe lângă certificatul de căsătorie și o diplomă de merit că am ajutat străinii. Ultima căsătorie m-a făcut cu adevărat fericit, fiindcă înainte mă uitam după femei, acum doar îmi clătesc ochii! De prima soție am divorțat, Edmondo a suferit cumplit, apoi Rebeca s-a recăsătorit, eu la fel. Cea de-a doua soție nu a știut să și-l apropie pe copil și m-a și jupuit la divorț. Între timp, Rebeca a murit de un cancer pulmonar și regret uneori că am divorțat, în mod sigur cu mine nu ar fi fumat atât de mult. Dar mintea cea de pe urmă... Cea de-a treia, Rosy, este excepţională. Este deschisă către români, mă ajută la expozițiile pe care le organizez cu mare drag.

Cât este cunoscută cultura românească în Italia?

Puțin și deloc. Trebuie făcut ceva.

Interviu realizat de Crina Suceveanu
(nr. 5, mai 2012, anul II)