Leonard Oprea: „Răul îl transfigurez prin exorcismul artei mele”

În interviul pe care îl propunem, Leonard Oprea, cunoscut prozator şi eseist stabilit din 1999 în Statele Unite, ne împărtăşeşte din experienţa, complexă şi complicată, de scriitor emigrant al zilelor noastre, cu toată problematica pe care aceasta o implică în plan psihologic, social şi cultural.
Disident anticomunist între 1978 şi 1989, Leonard Oprea a participat la revolta muncitorilor din Braşov din 15 noiembrie 1987, după această dată fiind interzis ca scriitor de cenzura ceauşistă. În 1992 creează Fundaţia Culturală „Vladimir Colin”, onorând cu premiile sale intelectuali români şi americani-români precum Vladimir Tismăneanu, Andrei Codrescu, Nicolae Manolescu, Şerban Foarţă, Bogdan Ficeac, Radu Pavel Gheo, Mircea Opriţă. În 1995 fondează editura Athena Publishing House din Bucureşti. Începând din 1999 trăieşte în SUA, în prezent în Boston, Massauchusetts.

Trăiţi în Statele Unite din 1999. De ce America?

În 1999, când am luat decizia de a mă auto-exila în SUA, au existat trei determinări esenţiale pentru această „transmutaţie”, extrem de dureroasă, căci am părăsit ţara la vârsta de 46 de ani, având în Bucureşti, unde locuiam, un statut cultural, social şi financiar de VIP românesc. Din biografia mea existentă în engleză şi română pe internet, rezultă indubitabil toate acestea, mai înainte spuse. Aşadar, iată aceste trei determinări.
Prima: În 1990, am fost invitat – odată cu alţi şase jurnalişti şi scriitori români, între care Mircea Mihăieş şi Stelian Tanase – în SUA, de către Departamentul de Informaţie al Casei Albe, via Congresul American, de Radio Vocea Americii şi Universitatea Chico din California, să vizitez SUA şi să beneficiez de o bursă în mass-media comunicaţii, fiind astfel onorat pentru: disidenţa mea anti-comunistă, cărţile mele – Radiografia Clipei şi romanul Cămaşa de forţă, interzise oficial de Securitatea Română, prin sentinţa Consiliului Educaţiei şi Culturii Socialiste, dar şi pentru actele mele de luptător pentru Drepturile Omului, ca jurnalist în Decembrie 1989 şi după aceea, în Braşov, Tîrgu Mureş, Bucureşti. Americanii m-au îndrăgit şi mi s-a propus să rămân în SUA, în condiţii extrem de avantajoase. Am refuzat şi m-am întors în România să „ctitoresc” democraţia română, având ca model democraţia americană. Vreme de 10 ani, 1990-1999, am luptat cu toată fiinţa mea să înfăptuiesc acest ideal. Dar – vae soli, vae victis – românii şi România m-au dezamăgit cumplit. Quod erat demonstrandum, vă rog citiţi eseul meu binecunoscut şi publicat frecvent de peste 10 ani, sub două titluri: Bizantinism sau ţiganiada românească? sau O profeţie despre România în secolul XXI - bizantinism sau ţiganiada românească?
A doua determinare: Familia. Mai precis soţia mea care dorea să-şi împlinească „visul american”: medic psihiatru american, copil american şi bunăstare americană. I-am împlinit visul cu brio şi magna cum laudae. După care, aici în America, după 20 de ani de căsătorie creştină... a îmbrăţişat cu eficienţă americană mentalitatea americană despre familie şi independenţa femeii şi s-a despărţit de mine. Eu însă o consider, iubind-o la fel ca în prima zi, şi acum soţia mea şi mama copilului meu. Ca bun creştin şi bun român, cred cu totul altceva despre Dumnezeu şi familie. În America prezentă, familia este un strigoi, când jalnic, când înspăimântător. America la început de secol 21 este o gigantic-monstruoasă dictatură populistă închinată, între multe alte crime globalizate, alienării personale şi implicit distrugerii familiei. Divorţul este ghilotina sa. Perfect articulată şi funcţionabilă prin legile americane aplicate de o inumană şi anti-creştină justiţie americană. Produsul holocaustic este o întreagă generaţie de copii pentru care familia nu reprezintă nimic, dar absolut nimic decât o, eufemistic zic, decât „ o groaznică pierdere de timp”...
A treia determinare – last but not least: Dorinţa personală şi necesitatea cultural românească de a deveni un scriitor, prozator, eseist si haijin / creator de haiku / universal cunoscut şi recunoscut ca valoare culturală universală. Căci, da, ei bine: cultura românească şi creaţia românească este şi va fi mereu universală, chiar pot afirma fără ezitare şi cu argumente irefutabile, fundamental universală – însă, zice românul, Dumnezeu iţi dă, dar nu-ţi pune El Însuşi în desagă... Iar despre această condamnabilă „suficienţă” românească atât Mircea Eliade, cât şi Constantin Noica, dar si alţii cuvântă şi demonstrează., pe scurt şi explicit, despre necesitatea imperioasă şi obligatorie de a fi tradusă, publicată şi diseminată literatura şi cultura românească. Iar România, la nivel de Stat, însă la fel de bine şi la nivel editorial, nu a făcut şi nu face aproape nimic în acest sens. Îi rămâne scriitorului, artistului însuşi a lupta, desigur, dacă vrea să lupte... Fără emfază, dar la fel de bine, fără falsă modestie, iată, în 11 ani de când am părăsit România, am publicat patru cărţi în limba engleză, binecunoscute deja şi destul de bine apreciate, atât în SUA, Canada cât şi în lumea întreagă, Europa, Asia, Australia etc. Internetul şi, în special, uriaşa librărie internet „Amazon.com” vă stă la îndemână... Cărţile mele sunt de acum prezente – subliniez, atât în limba română, cât şi în engleză – în Biblioteca Vaticanului, Biblioteca Congresului American, în cele mai importante Biblioteci Universitare ale Americii, începând cu cele din California, dar şi în alte Biblioteci importante din lumea întreagă (să tot fie vreo 16, cel puţin, din câte ştiu...)

Ce reprezintă, aşadar, America în destinul dumneavoastră uman şi profesional?

Scurt şi fără alte explicaţii: actuala dictatură populistă globalizată. Vă dau un argument din ultima mea carte publicată în SUA,  următoarea „respiraţie” /breathing-ul, eseu pe care l-am inventat în literatura universală:
Axioma politică a secolului 21
Libertăţile şi restricţiile din societatea democratică sunt în relaţie de asistenţă mutuală cu libertăţile şi restricţiile din dictatura populistă.
Aceasta este axioma politică a Secolului 21.
Astfel, in lumea Secolului 21, se pune întrebarea quintesenţială:
Există Libertatea?
Un răspuns: Iisus Christos.
Celălalt răspuns: Libertatea nu există.
“… viermele mic, roz…/
unduie din mărul copt…/
… superbă toamnă…”

S-a schimbat ceva în scrisul dumneavoastră de când sunteţi în patria de adopţie?

Vă răspund cât se poate de simplu şi cu mâna pe inimă: eu cred despre scriitor ceea ce am publicat worldwide şi va apărea şi în ultimul meu roman, aflat în pregătire spre publicare la Editura „Dacia XXI”, sub îngrijirea Andei Dejeu şi a lui Ion Vădan. Aşadar, artistul autentic este doar acela-singurul care conţine intrinsec tot ceea ce Creaţia Domnului conţine, menirea lui fiind aceea de a re-descoperi în fel şi chip artistic, rostul lumesc în rostul divin al Creaţiei. Cu alte cuvinte, menirea lui este încercarea artistică de a dărui semenilor imagini (vizuale şi/sau sonore) revelatorii despre el-artistul întru căutare şi cunoaştere de Dumnezeu, implicit de a dărui flash-uri despre Revelaţia Lui Dumnezeu, sau chiar ale Revelaţiei Lui Dumnezeu. Desigur, această definire, ca un lotus cu zeci şi mii de petale, se deschide într-o sumă infinită de cuvântări pro şi contra, despre : „artist”, „artistic”, „creaţie”, „menire”, „revelaţie, etc., finalmente despre Dumnezeu. Însă acesta este şi scopul declarat al acestei definiţii. Fiindcă oricât şi oricum s-ar dezbate cele enumerate mai înainte, cercul se închide deschizându-se mereu în acest conţinut. Reluctanţa ateului declarat, precum şi a agnosticului faţă de această definiţie, provine, fireşte, din respingerea lui Dumnezeu, a ideii de Dumnezeu şi de Dumnezeu cognoscibil. Pe scurt: respingerea ideii de Credinţă, sau radical, a Credinţei întru cunoaştere de Domnul Iisus Christos întru Tatăl şi Sfântul Duh. Dar, atenţie, nu uitaţi: când această reluctanţă devine/este pe deplin conştientizată, ateul declarat, dar şi agnosticul, nu făptuiesc nimic altceva decât primul lor pas hotărât în re-cunoaşterea şi căutarea Lui Dumnezeu.
Într-o formă sau alta, subiectul fundamental – ascuns sau dezvăluit – al artistului autentic este, deci, viaţa, frământările şi căutările ateului, sau ale agnosticului, înaflare/descoperire de Dumnezeu, de Credinţă. Poate fi vorba despre un sfânt, sau poate fi vorba despre un tâlhar. Oricare ar fi povestea, şi oricum ar fi povestită – acesta este subiectul.
În concluzie, artistul autentic este acela care se întreabă şi va întreba veşnic: Quo vadis, Domine?
Confesiune
Bătrâneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă,
aceasta ar fi existenţa mea fără Domnul meu Iisus Christos.
“… sânge şi azur /
în octombrie – pe lac… /
două lebede…”
Aşadar – nu s-a schimbat nimic în esenţă. Am acelaşi ADN ca artist.

Ce înseamnă să fii scriitor român în America?

M-da. Excelentă întrebare. Pentru mine unul este acelaşi iad ca şi în România comunistă, post-comunistă... Editorii americani sunt fraţi de sânge cu editorii români. Iar corb la corb nu-şi scoate ochii... Pe de altă parte, da – credeţi ce vreţi, dar acesta este purul adevăr, iar cine vă va spune altceva, oh, da, fiţi siguri, va minţi cu premeditată neruşinare – da, da şi iarăşi da, editorii americani sunt în cel mai înalt grad xenofobi... Rasismul lor este în deplină armonie cu actuala Dictatură Populistă Americană. Iar artiştii Est-Europeni se bucură chiar de o atenţie mai deosebită... Adică de aplicarea uni rasism extrem de brutal... De ce astfel? Simplu: pentru americani comunismul NU a existat si NU există decât în cărţi sau filme, sau Doctor Jivago etc. La nivelul percepţiei individuale – indiferent de gradul de intelectualitate americană – comunismul pur şi simplu nu poate fi înţeles fiindcă, la modul extrem de concret, nu a fost trăit de nici unul dintre ei. Spre exemplu, am fost întrebat dacă există Sărbătoarea Sfântului Crăciun în România?... Nu de un american ordinar, ci de un profesor universitar în ştiinţe politice...
În peste 10 ani de trai în SUA – la televizor, la programele de Ştiri, NU am văzut nici o imagine despre România actuala, nici o ştire... Una măcar... Dacă nu ar fi existat Dracula, în mod fals alias Vlad Ţepeş, atunci, parafrazându-l pe Voltaire, trebuie să admitem că Dracula trebuia inventat pentru ca România să existe pentru americani... În imensa, da, în imensa lor majoritate cred şi acum (am citit asta chiar şi în vestitul ziar „New York Times”), cred că Budapesta este capitala României... Prin urmare: No Comment...
Şi, Post Scriptum: dacă problemele familiale legate de custodia copilei mele, Îngerul Sfânt Anna-Maria, nu m-ar obliga sa trăiesc aici – mâine aş pleca... în zbor eliberator...

Odată plecat din România, aţi încercat să lăsaţi în urmă şi relele pe care le-aţi avut de suportat?

Eu cred – deşi păcătos sunt şi voi muri păcătos – că sunt un bun creştin. Tatăl meu adoptiv a fost marele Maestru al Basmului, genialul băsmuitor, Vladimir Colin. Învăţătorul meu biblic, Rabbuni al meu a fost Sfântul Nicolae Steinhardt. Oameni, cărturari şi scriitori care au suferit îngrozitor în România. De la Domnul Iisus Christos şi de la aceşti părinţi ai mei am învăţat să iert. Dar – NU am dreptul să uit. Acele trecute şi prezente „rele” româneşti – le transfigurez, le transcend apoi prin exorcismul artei mele... Şi, încerc să renasc, da... catharsis...

Aţi avut momente în care să vă fi simţit stânjenit că sunteţi român?

Nu. Hotărât lucru – nu. Credinţa, morala, etica, demnitatea şi responsabilitatea mea, întreaga mea creaţie literară – sunt eminamente româneşti. Dar... româneşti aşa cum există Carpaţii şi şoimii şi tot este cu adevărat românesc. Şi, tare mai iubesc să fiu aşa şi să mor aşa...

Care sunt astăzi legăturile dumneavoastră cu România?

Grea întrebare... Sincer să fiu?... Cu România – doar profesionale. Cu Diaspora Română – şi profesionale şi sentimentale. Cu România din inima şi Credinţa mea şi opera mea – totale.

Dar cu literatura şi cultura română?

Sunt izvorul vieţii creaţiei mele... şi nu numai.

La ce lucraţi în prezent?

Am în pregătire editorială, în România, două cărţi. Prima, Noi Domenii Interzise, sub îngrijirea lui Michael Hăulică la Editura „Millennium Books”, este ediţia completă, revizuită, critică şi ilustrată a singurei mele cărţi, Domenii Interzise, publicată în anul George Orwell, 1984, în România sub Nicolae Ceauşescu. După publicare, a apărut o exhaustivă cronică a lui Nicolae Steinhardt în binecunoscuta revistă ieşeană „Opinia Studenţească” şi... fireşte, am fost interzis ca scriitor de Securitate... Aşadar – de ce Noi Domenii Interzise? Fiindcă am scris în această vară al doilea volum al vechii cărţi, sub titlul Noi Domenii Interzise – care apare în aceeaşi ediţie... Noi Domenii Interzise – nuvele şi povestiri fantastice şi heroic-fantasy despre „noua” dictatură populistă globalizată... cea americană... Puteţi să citiţi pe internet una dintre nuvelele acestei cărţi publicată în avanpremieră: Asasinul unui vis...
A doua, Theophil Magus în America – 1001 Respiraţii pentru Anna-Maria, este în pregătire, sub îngrijirea Andei Dejeu şi a lui Ion Vădan, la Editura „Dacia XXI”. Acest roman este absolut unic în literatura română fiind creat din peste 200 de Respiraţii despre colapsul democraţiei americane: Credinţa, familia, cultura etc. etc. etc.
În SUA – în pregătire spre publicare pentru 2012, sunt alte două cărţi: Theophil Magus Daily Agony or Jazz&Blues Haiku Novel for Anna-Maria şi 33 Questions for God.
Fragmente din ambele cărţi, la fel, le aflaţi pe internet, din prima carte în special pe „facebook.com”.

Cum vă proiectaţi cărţile viitoare?

Ei bine – nu prea le „proiectez”... Subiectele şi temele îmi sunt dăruite de viaţa de zi cu zi... Inspiraţia doar de la Dumnezeu. Da, de la Dumnezeu şi încercările la care mă supune... tot zilnic...

Dacă ar fi să vă adresaţi dumneavoastră o întrebare la final, care ar fi aceea şi ce răspuns i-aţi da?

O veche înţelepciune rabbinică, pare-mi-se din Zohar, cuvântă astfel: „Dumnezeu aparţine acestei lumi. Dumnezeu nu aparţine acestei lumi”. Aceasta este întrebarea.
Răspunsul este următorul (din volumul recent apărut în SUA, dar inclus şi în volumul de la „Dacia XXI”): măsura singurătăţii este dată numai şi numai de disperarea şi spaima că nu îl vei întâlni pe Dumnezeu în timpul vieţii tale, oricine ai fi tu om-cu-Credinţă, om-agnostic sau om-ateu; ori, om-păcătos, om-cuminte, om-artist, om-nevinovat, om-creator… sau om-sfânt…Fie că Întâlnirea este atingerea unei aripi de Înger, fie că este o plecăciune cu mare înfiorare şi mare frică de Domnul, fie că Întâlnirea este Revelaţia, unică, scrijelită-n inimă cu majuscule cât munţii, fie oricum te încearcă visul despre ea, un lucru este cert: disperarea şi spaima că nu îl vei întâlni pe Dumnezeu în timpul vieţii… da, este măsura singurătăţii fiecăruia dintre noi. Şi, fireşte, doar tu îţi cunoşti astă disperare şi spaimă… Tu şi Dumnezeu. Şi, desigur – te poţi minţi cu bună ştiinţă.
„… neclintit azur;/
… pe ram de mesteacăn nins…/
da, o turturea…”.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 1, ianuarie 2012, anul II)