Personaje danteşti. Interpretări din zilele noastre

Internetul poate aduce şi surprize plăcute. Aşa mi s-a întîmplat în ultimele săptămîni, cînd am intrat în corespondenţă cu profesorul Silvestro Venturi. Stabilit de ceva timp la Bucureşti, unde a predat limba italiană (după cum s-a recomandat), domnul Venturi mi-a scris pentru a-mi transmite opiniile sale, în urma lecturii comentariilor mele, prezente în mediul virtual, pe marginea Divinei Comedii. Am remarcat încă din primul său e-mail că am de-a face cu un cititor atent care, deşi nu-şi arogă merite speciale („rămîn doar un diletant în domeniul dantologiei”), exprimă idei foarte interesante, rod al unor observaţii detaliate: „mă frămîntă de cîtva timp un personaj dantesc”, aşadar „avem interese culturale comune”. Am obţinut acordul său pentru a prezenta aici cîteva detalii ale dialogului nostru particular.

În opinia colocutorului meu bucureştean, „astăzi, după atîtea exegeze, diatribe şi tămîieri, care au construit mitul, nu mai e rentabil să-l omagiezi pe Poet. Nu susţin că trebuie să-l ultragiezi – Doamne fereşte –, însă publicul ar fi mai interesat să-i cunoască limitele. Şi subliniez că am scris «nu mai e rentabil», nu că e corect sau nu”. I-am replicat că, în ceea ce mă priveşte, după atîţia ani şi atîtea cărţi, mizez pe sinceritate, ca instrument de lectură şi analiză. Pe… „spontaneitatea calculată” ca strategie de scriitură. Aşadar îmi voi lua deplina libertate de a-l omagia pe Poet, acolo unde voi resimţi emoţia estetică genuină, în ciuda eventualelor opinii contrare ale specialiştilor. Faptul că mă entuziasmează un aspect sau altul din poezia lui Dante nu mă va obliga să-l denigrez, numai şi numai fiindcă asta ar fi mai profitabil ca imagine publică.

Amîndoi am căzut repede de acord că ierarhia păcatelor şi a pedepselor din Infern e discutabilă şi, mai ales, actualizabilă din perspectivă contemporană. Colocutorul meu a presărat şi cîteva accente polemice („Cam jumătate dintre osîndiţi ar fi astăzi trataţi cu pastile şi vizite la psihiatru. Infernul este în parte un ospiciu subteran, altceva nu exista pentru oamenii diferiţi. A salva în zilele noastre acea morală mi se pare riscant”).

La îndemnul meu repetat, profesorul Venturi mi-a precizat şi identitatea personajului dantesc a cărui soartă continuă să-l preocupe. În bolgia a doua din cercul al optulea sînt pedepsiţi adulatorii. Printre ei se află femeia jegoasă şi despletită, care se zgîrie cu unghiile pline de balegă şi ba se piteşte, ba se-ndreaptă în picioare. Ea e Tais, tîrfa care i-a răspuns linguşitor amantului ce-a întrebat-o de-l preferă, în urma cadoului consistent pe care i l-a oferit: „de minune!”: „…quella sozza e scapigliata fante, / che là si graffia con l’unghie merdose, / e or s’accoscia e ora è ‘n piede stante. / Taïde è, la puttana che rispose / al drudo suo, quando disse – Ho io grazie / grandi appo te? – : – Anzi meravigliose!” (Inf. XVIII, 130-135).

Traduc în continuare din italiană şarja polemică antidantescă a lui Silvestro Venturi:
„Am recitit atent Eunucul lui Terenţiu, care o readuce la viaţă pe Tais, şi De amicitia a lui Cicero, care utilizează corect cîteva pasaje din acea comedie legată de păcatul nostru.
1) Tais a avut trei iubiţi. Primul, cînd moare, o îmbogăţeşte prin testament, al doilea, Trason, o părăseşte din motive militare, al treilea, pe care ea îl iubeşte sincer este Fedria, la rîndul său foarte îndrăgostit de ea. (Potrivit surselor istorice, ar fi o casta meretrix, pentru a recurge la oximoronul unui mare sfînt. Cu siguranţă nu «o curvă», cum o descalifică Marţial).
2) Trason se-ntoarce şi vrea s-o recucerească printr-un cadou: o tînără sclavă care de copilă crescuse împreună cu ea, ca o soră. Tais o doreşte nu pentru sine, ci pentru a o restitui familiei de origine. (Avînd în vedere că era şi superbă, fecioară şi cînta la ţiteră, a-i mulţumi bărbatului pentru cadou, fie şi într-un mod linguşitor, n-ar fi constituit o exagerare).
3) Intermediarul lui Trason se prezintă ca fiind teoreticianul linguşirii, căreia îi înalţă un panegiric. Pe el îl atacă Cicero, pe bună dreptate, ca fiind otrăvitorul adevăratei prietenii.
4) Răspunsul parazitului (nu al lui Tais) către Trason e premeditat şi automat, face parte din mecanismul reprobabil al lui adsentio sau assentio, ecou al judecăţilor sau al dorinţelor militarului fanfaron (încă şi mai grosolan la Plaut). Cicero o consideră ca fiind adulatio, blanditia, simulatio. Tais n-are nici o legătură cu asta. De fapt, Cicero n-o condamnă, nici măcar n-o bagă în seamă. Nu e doar problema nominativului (confundat cu un vocativ), ci şi a verbului la infinitiv. Trason i se adresează parazitului, fiindcă ei împreună formează o mască «veselă», cu două feţe. Asta rezultă şi din pasajele precedente ale plicticosului tratat.
5) În acest moment intervin nu dantologii, ci «cultivatorii» (dacă vreţi linguşitorii) lui Dante care, pentru a-l dezvinovăţi susţin (de 200 de ani încoace) că acea replică «anzi meravigliose» într-adevăr n-a fost pronunţată de Tais, dar ea oricum e vinovată, căci a instigat, a influenţat darea răspunsului. Parazitul i-ar fi transmis lui Trason voinţa femeii despletite, devenind pe nedrept şi în mod rizibil codoşul curtezanei, care ar fi fost o prostituată de lupanar.
Morala poveştii: Tais rămîne o pradă ideologică. Dante ne satisface în mod plastic privirile, curiozitatea şi îndată coboară cortina: aplaudaţi, dar nu reflectaţi prea mult… Parcă ar presimţi că a mers prea departe”.

La acest amplu rechizitoriu am răspuns în felul următor:
Stimate domnule profesor, sînt cu totul impresionat de eforturile dumneavoastră de documentare pe subiectul Tais. Asta nu înseamnă că m-aţi convins. După cum ştiţi foarte bine, Dante foloseşte o amplă varietate de personaje în Divina Comedie, de la persoanele care au existat în realitate (Virgiliu, Homer, Beatrice etc.), la altele, mitologice, istorice sau literare, care defilează sub ochii noştri. O amplă provenienţă ontologică se amestecă în aceeaşi oală a poemului-capodoperă. În plus, nu înseamnă că Dante face neapărat muncă de istoric, care lucrează cu date ferme şi precise. De pildă, nimeni nu ştia mai înainte că Brunetto Latini ar fi fost homosexual (iar respectiva acuzaţie, dedusă din contextul în care intelectualul e plasat în Infern, a stîrnit ample discuţii). Sau iată o altă situaţie. Ulise al lui Homer ajunge acasă, după decenii de aventuri, îşi redobîndeşte soţia şi regatul şi moare liniştit. În schimb Ulise, personajul lui Dante, se îndreaptă pe mare în direcţia opusă şi, în locul unui sfîrşit senin, face experienţa lumii „fără oameni”.
Să nu fi cunoscut oare Dante adevărata poveste a lui Ulise? Nu cred. Teza mea este că Dante a construit, fireşte, o amplă diversitate de personaje, dar le-a utilizat în scopuri artistice. Nu a ezitat, prin urmare, să păstreze numele şi identitatea civilă a lui Cutare şi Cutare, însă a adaptat traiectoria lor la intenţiile sale artistice, simbolice şi morale. Căci Dante nu e istoric, ci poet. Cel mai impresionant.
Dumneavoastră, domnule profesor, reconstruiţi biografia istorică a lui Tais, din precedentele opere literare, şi îmi spuneţi că situaţia dantescă nu corespunde cu faptele. Dar eu nu mă mir de asta. Poetul italian şi-a luat libertatea de a-şi construi personajul, cu realităţile sale specifice, pentru a-şi transmite mesajul şi învăţăturile. Să-l condamnăm pe artist deoarece şi-a permis să facă muncă de artist, şi nu exclusiv de istoric, nu-mi pare a fi un reproş valabil.

Laszlo Alexandru
(nr. 6, iunie 2012, anul II)