Ioan-Aurel Pop: „Românii din Italia nu au conştiinţa unei comunităţi”

„Comunitatea română din Italia este în acest moment doar o noţiune. Ea nu există decât la nivelul conştiinţei colective italiene şi este percepută, în general, negativ. Românii din Italia de astăzi sunt foarte numeroşi, foarte eterogeni şi foarte răsfiraţi, fără să aibă conştiinţa unei comunităţi”. Astfel se prezintă realitatea românilor din Italia în viziunea istoricului Ioan-Aurel Pop, director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia între anii 2003-2007. Interviul pe care îl propunem abordează şi alte aspecte de interes: receptarea istoriografiei şi a culturii române în Italia, ecoul celor două publicaţii ale Institutului de la Veneţia - „Annuario” şi „Quaderni” - în mediile culturale şi ştiinţifice italiene.


Cum vedeţi prezenţa şi evoluţia socio-culturală a comunităţii româneşti din Italia?

Comunitatea română din Italia este în acest moment doar o noţiune. Ea nu există decât la nivelul conştiinţei colective italiene şi este percepută, în general, cum spuneam, negativ. Românii din Italia de astăzi sunt foarte numeroşi, foarte eterogeni şi foarte răsfiraţi, fără să aibă conştiinţa unei comunităţi.
Sunt, natural, unii intelectuali de mare valoare, veniţi mulţi înainte de 1989, ca refugiaţi politici, producători de valori spirituale. Cei mai mulţi dintre aceştia au rămas doar o amintire! Mă gândesc la Dinu Adameşteanu, Emil Ghilezan, Aloisiu Tăutu, Elena Cernei şi câţi alţii. Sunt apoi cei veniţi masiv după 1989, în valuri succesive, la muncă, fără mari preocupări şi nevoi culturale. Totuşi, unii dintre aceştia s-au constituit în comunităţi, şi-au creat parohii ortodoxe, greco-catolice, neoprotestante, se văd la ceremonii religioase, la sărbători. Şi mai puţini dintre ei şi-au format asociaţii culturale, unele de prestigiu, la Roma, Milano, Torino, Udine, Verona, Trieste. Organizează manifestări româneşti, festivaluri, concerte, expoziţii, conferinţe, inclusiv cu sprijinul unor intelectuali italieni inimoşi. Între ei trebuie să-i pomenesc pe Cesare Alzati, Lorenzo Renzi, Bruno Mazzoni, Francesco Guida, Lauro Grassi, Antonello Biagini, Ervino Curtis. Din păcate, n-o mai pot numi decât ca pe o amintire pioasă pe Teresa Ferro, profesoară de română la Udine, preşedintă a Asociaţiei culturale italo-române „Alba-Iulia Nord-Est”, mare animatoare a vieţii culturale româneşti din Peninsulă.
Şi mai sunt, în fine, acei români care vin în Italia să trăiască în chip de paraziţi, să fure ori să comită alte fapte reprobabile şi antisociale. Aceştia nu au nimic comun cu noţiunea de cultură, dimpotrivă, neagă şi hulesc cultura, distrug tot ceea ce construiesc compatrioţii lor, institutele româneşti, asociaţiile culturale menţionate, parohiile, personalităţile. Din cauza lor, românii şi România sunt percepuţi de cea mai mare parte a opiniei publice italiene, în bloc, drept răufăcători, incapabili de a produce valori culturale, ceea ce este trist şi descurajant. Eu continuu însă să cred că aceasta este o fază temporară, prin care au trecut şi italienii când erau emigranţi, şi care va face loc unei etape aşezate, în care românii să devină cunoscuţi în Italia prin latinitatea lor, prin doine, prin Brâncuşi şi Enescu, prin savanţii lor, prin Blaga şi Nichita Stănescu…

Care este opinia unui intelectual român despre felul în care presa italiană reflectă realitatea românilor în Italia? 

Presa este şi în Italia dornică de senzaţional, de inedit şi chiar de scandal, ca peste tot. Dar ea are şi alte defecte, tipice popoarelor meridionale, mai ales celor de sorginte latină. Italienii ne plasează geografic, cum se ştie, în Balcani, iar acest fapt nu ar fi prea grav dacă ar rămâne o simplă eroare de formă, inocentă, făcută din ignoranţă. Dar Balcanii au şi la ei conotaţii peiorative, epitetul balcanic însemnând „nesigur”, „instabil”, „conflictual”, „bizantin-oriental”, „neserios”, „subdezvoltat” etc. Or, românii, deşi au multe afinităţi cu lumea balcanică, ca popor de frontieră, au şi o componentă central-europeană şi occidentală puternică, mereu neglijată ori trecută sub tăcere.

Cum aţi caracteriza receptarea actuală a culturii române în Italia?

Cultura română este receptată, din câte mi-am dat seama, normal, adesea cu un anumit interes, chiar exotic la unii. Lumea este curioasă să afle mai multe şi despre români, de la semnificaţia numelui lor până la creaţiile reprezentative. Din păcate, în anii din urmă, au apărut cel puţin două limitări drastice, în măsură să împiedice în chip serios această receptare. Prima limitare provine din „faima” de oameni certaţi cu legea, pe care şi-au câştigat-o destui compatrioţi de-ai noştri şi care este extinsă asupra tuturor românilor. A doua este ceva mai profundă şi constă din promovarea unor programe nepotrivite, de interes strict elitist, de respiraţie foarte restrânsă. Pe de o parte, se apelează la unii artişti de cel mai mare prestigiu, invitaţi să se prezinte în faţa unui public nepregătit, cu instruire mediocră, iar pe de alta, se fac „experimente” cu soluţii artistice insolite, avangardiste, „post-moderne”, tratate de masa italiană cu ironie şi chiar dispreţ. Cu alte cuvinte, există o mare desincronizare între emitentul de semnale culturale şi receptor. Nu trebuie să uităm că marea masă a publicului, potenţial receptor de cultură, are un nivel de pregătire relativ scăzută şi că nu ştie despre România lucruri elementare, aşa cum nu este în stare să simtă diferenţa între o limbă slavă şi una romanică. Cu alte cuvinte, cred că mai mare folos aduce o conferinţă simplă despre România, prezentată eventual în power point, în faţa unor elevi de liceu sau a unor „studenţi de vârsta a treia”, fără prea mari cheltuieli, decât un sofisticat concert cu cea mai bună trupă de jazz din România, în faţa unui public care aşteaptă ceva tradiţional românesc, ceva reprezentativ pentru specificul nostru. E altceva să aducem o trupă de jazz de la noi la un festival de jazz din Italia!  

Cum consideraţi că este receptată istoriografia românească în Italia?

Aş spune, cu oarecare orgoliu de breaslă, că istoria românilor este receptată ceva mai intens şi că scrisul istoric românesc este tot mai cunoscut. Aceasta pentru că publicul-ţintă este mult mai restrâns şi este format, în general, din specialişti. Programele „Tempus”, „Socrates” şi altele au adus în Italia sute de conferenţiari români care au vorbit în zeci de universităţi, cluburi culturale, în faţa unor asociaţii, fundaţii etc. E valabilă şi reciproca: italienii veniţi în România s-au interesat intens şi de trecut şi de scrisul nostru despre trecut. În plus, în ultimii ani s-au tradus în italiană importante lucrări de istorie românească, în general bine primite. Ca urmare a acestor interferenţe, au şi apărut în ultimii ani, în Italia, lucrări de istorie despre România, scrise de autori italieni de prestigiu ca Cesare Alzati, Francesco Guida sau Antonello Biagini, ca să pomenesc doar trei profesori universitari, primul de la Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano, următorul de la Roma Tre, iar al treilea de la Universitatea „La Sapienza”, tot din Roma.  

Care ar fi, în acest sens, aspectele care suscită cel mai pregnant interesul istoricilor italieni?

Istoricii italieni cercetează toate marile teme ale trecutului nostru, dar mai ales aspectele contemporane: epoca interbelică, mişcările de extremă dreaptă, antisemitismul, minorităţile, ascensiunea comunismului, perioada lui Ceauşescu, raporturile româno-ungare. Fireşte, există interes şi pentru evul mediu şi antichitate. De exemplu, recent, un autor italian de la Ferrara şi unul român de la Cluj au publicat o carte foarte bine scrisă despre Dacia Romană. Un tânăr italian a susţinut în 2006, la Universitatea din Pisa, o foarte bună teză de doctorat despre Transilvania medievală. Se lucrează mult în cotutelă, în colaborări pe baza unor acorduri bi- sau multilaterale.

Referindu-ne, în continuare, la cele două publicaţii ale Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, „Annuario” şi „Quaderni”, v-aş întreba care este ecoul acestora în mediile culturale şi ştiinţifice italiene?    

Publicaţiile pe care le-aţi menţionat dumneavoastră – ambele de înaltă erudiţie – au intrat deja, se poate spune, în conştiinţa publică de specialitate din Italia. Trebuie precizat de la început că oferta în acest domeniu este foarte largă în Italia şi concurenţa este acerbă. Erudiţia individuală s-a afirmat în Peninsulă încă din secolul al XVI-lea, de la 1600 încoace s-a trecut la erudiţia colectivă, iar apoi eforturile în acest sens au mers mereu în sens ascendent până astăzi. La Roma, Veneţia, Florenţa sau Milano sunt academii şi institute străine de mare vechime şi tradiţie – unele create în secolul al XIX-lea – ale căror periodice au intrat demult în circuitul ştiinţific. La Veneţia, de exemplu, Institutul Elenic de Studii Bizantine şi Postbizantine scoate un anuar intitulat „Thesaurismata”, în care au scris erudiţi de mare valoare. Periodicele noastre au început să apară doar din 1999, dar şi-au dobândit deja un anumit renume. Materialele, având conţinut istoric, arheologic, literar, filologic sau de istoria artei, apar în italiană sau în alte limbi de largă circulaţie internaţională, iar revistele sunt trimise la cele mai importante biblioteci din Peninsulă şi din Europa. Rostul principal al acestor periodice este de a face cunoscute cercetările bursierilor statului român din Italia – mai ales ale bursierilor „Nicolae Iorga”, găzduiţi de Institutul din Veneţia – dar şi ale altor specialişti interesaţi de studii româneşti, central şi sud-est europene, de relaţiile româno-italiene de-a lungul timpului şi aşa mai departe.
În „Quaderni della Casa Romena di Venezia” se publică articolele şi studiile prezentate în cadrul unor colocvii şi congrese ştiinţifice organizate de IRCCU, între care cel mai important este cel intitulat Veneţia şi Levantul între secolele XIII-XVIII, intrat deja în tradiţie.
Fireşte, nivelul acestor publicaţii trebuie menţinut mereu foarte ridicat, iar popularizarea lor se cuvine făcută mereu, cu tenacitate şi insistenţă. De câţiva ani, Academia Română din Bucureşti a preluat prin prestigioasa sa editură sarcina editării Anuarului veneţian, ceea ce este categoric o garanţie a calităţii şi seriozităţii.   

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 4, aprilie 2012, anul II)