Noutate editorială în Italia: Mircea Eliade, „Salazar și revoluția în Portugalia”

După 71 de ani de la prima ediție românească, lucrarea lui Mircea Eliade Salazar și revoluția în Portugalia  vede zilele acestea lumina tiparului în Italia, în colecția „L’archeometro” a Editurii Bietti din Milano. Pe lângă textul lui Mircea Eliade – pentru prima dată tradus în limba italiană –, volumul mai cuprinde și două studii critice, semnate de Sorin Alexandrescu și Horia Corneliu Cicortaș. Volumul va fi prezentat „în premieră” la Academia di Romania din Roma, în cadrul unui colocviu de studii ce va avea loc în 7 noiembrie 2013. Cu ocazia acestei noutăți editoriale, am stat de vorbă cu îngrijitorul ediției italiene,  Horia Corneliu Cicortaș.


Sunteți un cercetător al lui Mircea Eliade, interesat de yoga și șamanism, dar și scriitor. Cum ați ajuns să vă ocupați de traducerea cărții ce-l are ca protagonist pe Antonio de Oliveira Salazar?

Inițiativa a venit din partea Editurii Bietti, care a dorit să găzduiască în noua sa colecție de eseuri „L’archeometro” această operă „uitată” a lui Eliade. Prin intermediul lui Giovanni Casadio, istoric al religiilor și admirator al lui Eliade, mi-a fost făcută propunerea de a mă ocupa de ediția italiană. La rândul său, Sorin Alexandrescu – deținător al drepturilor de autor și exeget al operelor lui Eliade – a susținut acest demers, participând la el cu un studiu care, împreună cu postfața scrisă de mine, însoțește ca apendice textul lui Eliade despre Salazar și revoluția în Portugalia.  

Ce ne poate face să citim azi o carte din 1942, având ca subiect un dictator controversat, și cui i se adresează ea?

După părerea mea volumul, așa cum este propus publicului italian, cu aparatul critic necesar,  va trezi curiozitatea nu doar a cercetătorilor lui Eliade sau a istoricilor Portugaliei,  ci și a cititorilor interesați să aprofundeze istoria Europei secolului al XX-lea, incluzând dictaturile, diferitele revoluții și protagoniști politici ai „secolului scurt”. Frământata istorie modernă portugheză, cu toate răsturnările, loviturile de stat și revoluțiile ei, este relatată în mod captivant, cu ardoare epică însoțită însă de o ironie subtilă, tipic eliadescă.
E de remarcat și o curioasă coincidență: pregătirea ediției italiene a avut loc într-o perioadă în care aici în Italia am asistat cu toții la „fascinaţia” guvernelor tehnice și la afirmarea unor mișcări protestatare noi, precum Movimento 5 Stelle. Acest lucru are loc, la fel ca în trecut, dar firește în forme actuale, în detrimentul parlamentarismului partinic – după unii, chiar ca efect al acestuia –,  perceput ca fiind un sistem de putere îndepărtat, dacă nu străin sau chiar ostil, de problemele cu care se confruntă „cetățenii de rând”.  Inclusiv din acest punct de vedere, dincolo de anumite formule și „ticuri mentale” desuete ale epocii, cartea din 1942 se poate revela stimulantă și surprinzător de actuală.

Ați întâmpinat greutăți în traducerea textului lui Eliade?

În primăvara lui 1942, autorul se afla de doar doi ani în străinătate. Cu toate acestea, într-o scrisoare adresată prietenului său Noica, în care îi cerea ajutor pentru „șlefuirea” manuscrisului lucrării despre Salazar, Eliade se plângea de legăturile slăbite cu limba română, datorate depărtării de țară și lecturii exclusive a cărților străine. La aceasta se mai adăugă faptul că, fiind prins ca întotdeauna de noi și noi proiecte, Eliade nu avea răbdare să îngrijească stilul publicațiilor sale. Dincolo însă de inevitabilele intervenții „cosmetice”, traducerea italiană caută să păstreze stilul și ritmul specifice scrisului eliadesc.
 
Știm că, înainte să traduceți cartea despre Salazar, v-ați ocupat și de câteva piese de teatru ale lui Mircea Eliade. Care sunt proiectele dumneavoastră în această direcție?

Am început traducând în 2008 Coloana nesfârșită, piesă din 1970 al cărei protagonist este sculptorul Brâncuși în perioada sa de criză de creație, succesivă realizării capodoperelor ce l-au făcut celebru în lume. În ultimii ani, printre alte proiecte, am completat traducerea textelor de teatru (cu Oameni și pietre, Ifigenia, 1241 și Aventură spirituală), ce urmează a apărea împreună, în cadrul unui singur volum. M-am bucurat că spectacolul „La colonna infinita”, produs de compania toscană Telluris, a ajuns în turneu nu numai în Italia, ci și în patria – și orașul – lui Brâncuși. Anul trecut a venit apoi rândul Ifigeniei, produsă de Teatro Stabile din Catania. Așa încât, putem spune că Italia și-a adus omagiul ei dramaturgiei lui Eliade, care însă urmează să ajungă pe rafturile librăriilor italiene.

Interviu realizat şi tradus din italiană de Simona Vălan
(nr. 11, noiembrie 2013, anul III)