Leopardi şi Galilei în zilele noastre. În dialog cu Giorgio Stabile

Licenţiat în filozofie la Universitatea „La Sapienza” din Roma, Giorgio Stabile a predat mai întâi Istoria filosofiei medievale şi Istoria filozofiei la aceeaşi universitate; apoi, ca urmare a interesului pentru studiile de frontieră dintre istoria gândirii filozofice şi teoriile ştiinţifice, a devenit titularul catedrei de Istoria gândirii ştiinţifice moderne şi contemporane la Institutul Universitar Oriental din Neapole, iar apoi de Istoria ştiinţei în cadrul Departamentului de studii filozofice şi epistemologice al Universităţii „La Sapienza”, ţinând totodată cursuri de istoria ştiinţei şi cicluri de conferinţe şi la universităţile din Freiburg, Lausanne şi Tours. A fost consilier ştiinţific şi colaborator pe filozofie, teologie şi istoria ştiinţei la Enciclopedia dantescă a Institutului Enciclopediei Italiene, apoi redactor şef al Apendicelui V al Enciclopediei Italiene, iar în prezent este co-director ştiinţific al Istoriei ştiinţei la acelaşi institut. Cercetările sale merg de la filozofia ştiinţei la religie şi arte, din antichitate şi până în secolul al XVII-lea. Giorgio Stabile este autorul unor studii de referinţă despre gândirea filozofică şi ştiinţifică în Evul Mediu şi în zorii modernităţii, în mod deosebit cu referire la Galilei si Newton, dar şi la mari literaţi-gânditori precum Dante (citez numai Structurile percepţiei, teoria fizică şi simbologia solară în‚’Amor che movi’, 1979; Navigare cerească şi simbolism lunar în Paradisul II, 1980; Cosmologie şi teologie în Divina Comedie: căderea lui Lucifer şi răsturnarea lumii, 1983) şi Leopardi (menţionez doar Ştiinţa şi dezvrăjirea lumii: poezie, adevăr, neant la Leopardi, 1998).
Am avut norocul să colaborez cu prof. Giorgio Stabile cu prilejul traducerii şi publicării pentru prima dată în România, în 2010, în colecţia bilingvă Biblioteca Italiană a editurii Humanitas, a Scrisorilor copernicane ale lui Galileo Galilei. Atunci Giorgio Stabile nu doar a scris o minunată şi limpede prefaţă la acel volum, după mine fundamentală pentru a înţelege cotitura epistemologică şi antropologică ce marchează începutul modernităţii, dar a avut şi gentileţea de a-mi lumina calea în traducere, risipindu-mi îndoielile şi ezitările. Dacă acel volum, în ansamblul său, este de încredere, nu doar stilistic ci şi ştiinţific, este şi meritul său.
Iniţial îmi propusesem ca în acest interviu să vorbim despre Galilei – temă, după mine, mereu de actualitate dacă vrem să înţelegem lumea în care trăim. Dar cu puţin timp înainte de a-l porni am aflat, printr-un joc al soartei, de pasiunea lui Giorgio Stabile (asemeni cu a mea) pentru Leopardi şi de studiile aprofundate pe care i le-a dedicat. De aceea ce îmi propun să aflu în convorbirea noastră este ce anume îi leagă pe aceşti doi mari gânditori.

Giorgio Stabile, la distanţă de două secole, Leopardi îl numeşte în Însemnările sale pe Galilei „cel dintâi reformator al filozofiei şi spiritului omenesc”. Cu privire la această afirmaţie v-aş pune două întrebări: ce înţelegea Leopardi prin această formulă? Şi dacă această formulă este valabilă şi astăzi?

Vă mulţumesc pentru frumoasele cuvinte şi da, Leopardi avea perfectă dreptate. Scriind această frază în Însemnări el dovedeşte deplina conştiinţă că Galilei inaugurase o nouă epocă şi o nouă cale în filozofia europeană, dărâmând de la bază edificiul doctrinal aristotelico-scolastic. Un edificiu provenit din geniala împletire a filozofiei greceşti cu teologia creştină realizată de Toma de Aquino în secolul al XIII-lea. E de ajuns să citim prima zi din Dialogul asupra celor două mari sisteme şi Scrisoarea către Cristina de Lorena: Galilei s-a opus unui sistem de doctrine teologice, metafizice şi fizice, dominant în învăţământul mai tuturor seminariilor şi universităţilor europene. Prin forţa lucrurilor, aceste doctrine pătrunseseră în modul de gândire al intelectualilor, fie ei laici sau ecleziaşti, iar tânărul Leopardi le respira încă în familie şi în lecţiile preceptorilor săi. Dacă formula mai este valabilă şi astăzi? Da, mai este, şi a fost valabilă în cei patru zeci de ani de profesorat al meu, când le-am arătat studenţilor, cu dovezi clare, că filozofia europeană modernă începe cu Galilei prin influenţa hotărâtoare exercitată asupra lui Descates şi Hobbes, iar prin ei asupra filozofiei şi ştiinţei franceze şi engleze.

În Crestomaţia de proză, alcătuită de Leopardi, cronologic vorbind, în paralel cu Micile opere morale, Leopardi face din Galilei, prin cantitatea şi însemnătatea pasajelor reproduse, eroul antologiei sale, iar prin selecţie şi colaj, un alter-ego al său, adică filozoful-scriitor ideal care foloseşte tot armamentariul argumentativ, acelaşi folosit de el însuşi în Micile opere morale. Ce legătură credeţi că există între ce spuneam înainte, cotitura înfăptuită de Galilei şi „suferită” de Leopardi, şi concepţia lor, aceeaşi sau diferită, despre limbă şi stil?

În acelaşi fragment de la pagina 4241 din Însemnări din care aţi cules fraza citată, Leopardi vorbeşte cu mare admiraţie chiar de stilul lui Galilei venit dintr-o înnăscută nobleţe: „în felul de a gândi şi de asemenea de a scrie al lui Galilei îmi pare că zăresc un semn şi un efect al nobleţii sale. Acea francheţe şi libertate de gândire, calmă, liniştită, sigură şi neforţată… o generozitate sufletească, nu dobândită cu anii şi prin cugetare, ci aproape înnăscută, a lui parcă de la începutul începutului… „. Francheţea şi libertatea de gândire sunt două trăsături identice la ambii autori, la care însă mai trebuie adăugate la amândoi ferocitatea şi satira şi amestecul dintre ele, tipice prozei lui Leopardi şi excepţional exprimate în Micile opere morale, nu întâmplător concepute în formă de dialog şi alcătuite cu o implicită şi foarte fină argumentaţie filozofică. Dar să nu uităm că aceleaşi trăsături, filozofie şi ştiinţă îmbinate cu ferocitatea satirei sunt evidente şi la Galilei, mai ales în polemica din Il Saggiatore. Dar Leopardi are în minte Dialog asupra celor două mari sisteme ale lumii, un text care contopeşte, cu mare măiestrie de limbaj şi de stil, arta literară şi absoluta rigoare ştiinţifică, şi care, să nu uităm, este şi „dialogul” savuros al unei piese de teatru împărţită în patru acte şi cu o psihologie a personajelor studiată meticulos de ʻregizor’.

Cum interpretaţi faptul că în Micile opere morale textul-cotitură (după unii critici) îl are protagonist pe Copernic şi nu pe Galilei? Deoarece lovitura la adresa epistemologiei şi antropologiei tradiţionale, provocată involuntar şi poate inconştient de cosmologia copernicană, devine nu doar conştientă ci de-a dreptul un proiect cultural numai cu Galilei.

Păi pentru că prima lovitură de geniu nu a fost a lui Galilei, ci a lui Copernic care a avut curajul să considere adevărată ceea ce el însuşi numea o „absurda opinio”. Propunând un sistem care răsturna brusc o imagine milenară a cosmosului şi, odată cu ea, datele percepţiei nemijlocite ale fiecăruia şi ale tuturor, de la ţăran la rege, el a provocat o reacţie de neîncredere şi de iritare şi o traumă epocală pe care, nu întâmplător, Freud a considerat-o printre cele mai mari suferite de omenire. A susţine că era o păcăleală a simţurilor faptul că Pământul ar sta nemişcat iar Soarele şi stelele s-ar roti în jurul lui şi că adevărul era tocmai pe dos, producea o neîncredere radicală în veridicitatea senzaţiilor noastre şi o fractură în milenara şi iluzoria poziţie a omului în cosmos. Că Pământul nu mai era centrul fix al cosmosului, că era o minge care se rostogolea ca un titirez în jurul Soarelui, că Soarele nu se îngrijea de Pământ, că stelele nu mai măsurau timpul învârtindu-se în jurul lui, era o idee de neconceput. Întreaga ierarhie fizică şi metafizică a cosmosului aristotelic şi creştin se ducea de râpă. Aşadar calme, grave şi deplin adevărate sunt consecinţele revoluţiei copernicane pe care, cu pătrundere, Leopardi le pune în gura Soarelui în dialogul Copernic:  „În fapt vreau să spun că treaba asta n-o să rămână pur şi simplu una materială, cum s-ar zice la o primă vedere; iar efectele ei n-o să privească numai fizica: pentru că ea va răsturna scara demnităţii lucrurilor şi ordinea a tot ce există; va schimba rostul făpturilor; şi, prin urmare, va produce o mare prefacere şi în metafizică, ba chiar în tot ce ţine de partea speculativă a cunoaşterii. O să iasă de aici că oamenii, dacă cumva vor şti şi vor vrea să cugete cinstit, o să descopere că sunt cu totul altceva decât au fost până acum sau şi-au închipuit că sunt”.  Când s-a născut Galilei şocul epistemologic şi antropologic era deja un fapt împlinit, discutat pe larg, conştient şi fatal prevăzut de Copernic în astronomie. Numai că, după moartea lui Copernic, faimoasa prefaţă a lui Osiander la De Revolutionibus ne-a lăsat să credem că descoperirea lui Copernic nu era decât o simplă ipoteză matematică convenabilă calculelor astronomice dar fără efect asupra realităţii. Revendicarea realităţii ei şi convingerea că sistemul copernican este adevăratul sistem al lumii a fost marele merit al luptei lui Galilei. Dar adevărata sa lovitură de geniu a fost aceea de a reconstrui din temelii o nouă fizică şi o nouă teorie a mişcării care pleca de la rotaţia şi revoluţia Pământului şi nemişcarea boltei cereşti ca realităţi fizice. Iar la această compatibilitate între noua fizică şi astronomia copernicană Galilei a ajuns aplicând naturii legile mecanismelor simple şi extinzând la scară universală legea pârghiei şi a cumpenei. Scrierile de mecanică ale lui Galilei sunt incunabulul ştiinţei europene şi, prin ele, la fel este şi ideea că natura e un mecanism compus dintr-un cluster de atomi supuşi legii gravitaţiei şi mişcării accelerate. Materie şi mişcare, iată ce, odată cu el, devine natura.

În minunatul eseu despre Leopardi citat mai sus, Dumneavoastră arătaţi că rădăcinile pesimismului şi nihilismului leopardian se află în solida cultură ştiinţifică a geniului din Recanati, mai exact în ruperea alianţei dintre cunoaştere şi simţuri şi, în consecinţă, în încetarea comunicării empatice a omului cu Natura – „dezvrăjirea lumii”, cum e numită în eseu – provocată de Galilei. Aţi vrea să explicaţi?

Vă mulţumesc pentru măgulitoarea apreciere. Ţin totuşi să precizez că „dezvrăjirea lumii” e o expresie care nu îmi aparţine mie, ci lui Max Weber şi se referă la faptul că omul modern a luat act că natura postgalileiană, aşa cum am spus deja, este doar materie în mişcare şi nimic altceva. Unificarea fizicii cereşti cu fizica terestră a fost marea şi neplăcuta noutate afirmată de Galilei în Sidereus Nuncius, unde recunoaşte că natura este una, mută şi identică, la fel cu cea pământească, fie că e vorba de lună, de planete sau de stele. Această idee, deja încetăţenită în secolul al XVIII-lea, făcea parte şi din fizica predată tânărului Leopardi. Încrederea în caracterul universal al legilor mecanice, în constanţa lor în orice punct al materiei şi al spaţiului, s-a tradus în convingerea că, în principiu, natura nu este animată nici de forţe incontrolabile nici de virtuţi misterioase şi că totul poate fi stăpânit prin calcul. Dezvrăjirea lumii înseamnă dispariţia magiei, pe care Campanella, în De sensu rerum et magia, o considera încă principalul instrument pentru a lega şi guverna forţele naturii însufleţite. Pentru el res, entităţile şi lucrurile din natură, au sensus, adică simţământ, capacitate de simţire, adică voliţiuni, ele ascultă şi răspund la chemările şi la comenzile noastre. Ceea ce dumneavoastră numiţi comunicarea empatică a omului cu natura presupune, cum bine ştia Leopardi, o iluzorie comuniune de simţire şi, deci, o comunicare emotivă şi senzorială a omului cu natura şi a naturii cu omul. A te dezvrăji înseamnă a te lepăda de ideea eronată că forţele din natură sunt manifestări ale multiplelor entităţi senzitive, personificate şi animate sub chipul unor divinităţi şi fiinţe invizibile care ne spionează şi ne ascultă. Vrăjile magiei sunt iluzorii şi înşelătoare: prin felurite practici sau formule sau invocaţii ele înţeleg să supună forţe cu puteri inexplicabile şi să le îngenuncheze voinţei omului. Tot ceea ce natura mută şi surdă comunică fiinţei vii sunt ciocniri de atomi şi de unde, care se traduc, pe epiderma noastră, în stimuli care, la rândul lor se traduc în senzaţii care nu există decât în trupul nostru şi pe care noi le proiectăm în exterior ca şi când ar veni din afară. Nu avem de ce să fim optimişti când Galilei afirmă în § 48 din Il Saggiatore:„După cum gândesc eu, aceste gusturi, culori, mirosuri etc. care nouă ni se par a fi însuşiri ale lucrurilor, nu sunt altceva decât simple cuvinte, căci ele există numai în fiinţa care le simte, aşa încât dacă dăm la o parte fiinţa, toate aceste însuşiri dispar şi devin inexistente”. Înseamnă că dând la o parte fiinţa, dând la o parte materia vie din materia inertă a naturii, natura continuă, indiferentă, să ʻexiste’ dar nu să ʻtrăiască’ senzaţiile calităţilor care fără noi sunt inexistente.  Dincolo de ecranul calităţilor sensibile percepute numai de fiinţele vii, natura se dezvăluie a fi lipsită de lumină, incoloră, inodoră, fără gust, tăcută, indestructibilă şi frământată de o eternă mişcare. Natura nu este altceva decât materie ʻnesimţitoare’, întunecată şi eternă, dar nu şi etern vie. Ştiinţa nu e menită să creeze iluzii, iar Leopardi ia act de faptul acesta cu extremul curaj de a-i îndura adevărul.

În celebra scrisoare către Benedetto Castelli cuvintele lui Galilei: „natura [e] inexorabilă şi imutabilă şi indiferentă” descriu perfect atitudinea Naturii în Dialogul Naturii cu un islandez din Micile opere morale. Dar pentru Galilei, cred, descoperirea unei Naturi neutre şi impasibile nu era o suferinţă, dimpotrivă ea era însoţită de o fericită uimire a descoperirii şi o bucurie a cufundării în ea. După două sute de ani, în pofida progreselor ştiinţifice şi tehnice, bine cunoscute de Leopardi, iată că o asemenea descoperire este trăită ca marea tragedie a omului. Cum explicaţi această schimbare?

Aş prefera să reformulez fina dumneavoastră observaţie într-o corectă relaţie hoc, propter hoc, anume că atitudinea naturii în Dialogul Naturii cu in islandez din Micile opere morale este cea care descrie perfect şi nemilos ceea ce Galilei a scris în celebra Scrisoare către Benedetto Castelli: „natura [e] inexorabilă şi imutabilă şi indiferentă” pe care e bine s-o completăm cu cumplitele vorbe care urmează „şi deloc preocupată dacă acţiunile şi procedeele sale tainice sunt sau nu accesibile înţelegerii oamenilor (căci ea nu încalcă niciodată legile trasate ei)”. Prin asta vreau să subliniez că descoperirea de către Galilei a unei naturi neutre, impasibile şi cu legi neschimbate, a însemnat totodată şi descoperirea unei naturi reci şi lipsite de afecte faţă de om, adevăr pe care Leopardi l-a interceptat după aproape două secole cu tragism sporit. Dacă vreţi, în aceasta constă schimbarea, înţeleasă însă ca fatală ‘evoluţie’. La Galilei, ca să clarificăm lucrurile, nu e vorba de o fericită uimire cât mai degrabă de o nesătulă dorinţă de cunoaştere, proprie oricărui savant, şi dacă ne gândim bine, descoperirea neplăcutelor lui adevăruri l-au costat şi pe el destule suferinţe tragice şi nedrepte până la bătrâneţe şi chiar dincolo de moarte, prin încercarea de damnatio memoriae. Mai degrabă, fericita uimire de a se cufunda în sânul naturii şi de-a o descoperi iubitoare şi maternă a fost nostalgica şi nesăţioasa sete a lui Leopardi după o frumuseţe întrezărită în copilărie şi nicicând gustată decât sub forma amintirii. Tragică a fost conştiinţa unei nevindecabile neîmpliniri a unei nevoi primare: atingerea nemijlocită a naturii imutabile şi primitive, contactul cu naturalul pur şi neprihănit pe care natura insensibilă din filozofie şi ştiinţă îl lipsise de semnificaţie şi de rost. Vârsta adultă a adevărului şi dezvrăjirii era tocmai vârsta vremii lui, cea a progreselor ştiinţifice şi tehnice ale raţiunii şi a regresului inimii. Faptul că în creier converg nu doar ideile şi percepţiile, ci şi sentimentele şi emoţiile, fapt teoretizat de noua fiziologie, încheia un capitol al fiziologiei considerat adevărat până spre mijlocul secolului al XVII-lea, anume că terminalul pasiunilor şi sentimentelor ar fi inima.

În lumea de astăzi, în care ecologia a devenit un domeniu de cercetare şi de acţiune important, în care genetica deschide perspective de neconceput înainte iar analiza minţii şi psihicului păşesc pe căi neaşteptate, cum se prezintă acum, pentru filozofii ştiinţei sau pur şi simplu pentru filozofi raportul Om-Natură?

Raportul dintre om şi natură astăzi este urmarea firească a ceea ce am arătat până acum. Ne îndepărtăm tot mai mult de percepţia nemijlocită pentru a sonda straturi ale realităţii tot mai îndepărtate de vizibilul cotidian. Ştiinţele minţii, psihobiologia, neurologia nu fac decât să afirme lucrul de care se temea Leopardi, anume pierderea contactului nemijlocit cu naturalul pur şi neprihănit. Asistăm la o enormă extindere a competenţelor creierului în construirea prin reţelele neurale realităţi, senzaţii şi emoţii care sunt în noi mai degrabă decât vin din afara. Asistăm la un proces de o indefinită şi tot mai amănunţită multiplicare a elementelor de mediere şi de trecere aflate în interiorul trupului nostru, asemeni multiplicării pieselor de puzzle în interiorul unei imagini fixe. Dacă răsfoim un tratat despre procesele senzoriale vom descoperi că exteriorul corpului, ʻobiectele’ naturale ale experienţei nu mai există, se începe de regulă cu viziunea transmisiei chimice a pompării sodiului dinspre pupilă sau epidermă spre creier prin sinapse şi axoni. Vom descoperi că stimulând nervul optic răspunsul la diversele moduri de stimulare va fi mereu senzaţia de lumină care, exact cum spunea Galilei, „există numai în fiinţa care le simte, aşa încât dacă dăm la o parte fiinţa, toate aceste însuşiri dispar şi devin inexistente». Odată închisă în urma noastră uşa muzeului, luminile şi culorile dispar sau, mai corect spus, nu mai există şi nu au existat niciodată în natură decât prin noi şi înăuntrul nostru. Titlul unei cărţi recente a unui strălucit fizician italian, Carlo Rovelli, este Realitatea nu este aşa cum ne apare. Structura elementară a lucrurilor. La un recent seminar despre Imaginile trupului, la Departamentul de biologie al Universităţii „La Sapienza” din Roma, le spuneam studenţilor că pentru noi abordarea directă a corporalităţii animale este de-acum carentă sau absentă, cum nu este însă pentru micile detalii din biochimie sau pentru transmiterea mesajelor pe cale endocrină. Procedeul cercetării se inversează, ca şi când, vrând să asamblăm un bec, am studia cu precădere compoziţia fizico-chimică a filamentului de tungsten. Zi după zi ecologia ne dezvăluie că biosfera, nu diferit de lumea închisă precopernicană, este o sferă neexpandabilă de supravieţuire care are o limită de ʻlocuibilitate’, drept care, aşa cum spunea în 1997 directorul NASA  Daniel Saul Goldin, «sunt şase miliarde de oameni pe planeta noastră iar numărul lor creşte cu un miliard la fiecare zece ani. Vor fi de ajuns resursele naturale ca să răspundă nevoilor tuturor? Nu: specia umană va trebui să găsească alte locuri şi singura cale pe care o cunosc este aceea a spaţiului». Dar nu toate lucrurile de neconceput sunt şi de dorit, iar noi trebuie să ne obişnuim să gândim progresul doar ca pe o simplă transformare, exact ca în metamorfozele lui Escher.

În încheiere v-aş cere un sfat de coleg: după dumneavoastră, cum le-am putea explica raportul lui Leopardi cu Natura, desvrăjirea lumii, studenţilor noştri fără să le transmitem şi tragismul leopardian, dar făcându-i să simtă nu mai puţin vraja lui poetică? Pentru că am avut întotdeauna un soi de nemulţumire că le transmit tinerilor freamătul „oribilului Neant”.

Permiteţi-mi ca personal să nu împărtăşesc nemulţumirea de a le transmite tinerilor „oribilul Neant” al lui Leopardi, pentru că datoria celui care îi învaţă pe alţii nu e să transmită ci să semnaleze şi să indice, fără a minţi sau a tăcea, zicând lucrurilor pe nume şi lăsându-i pe ei să judece. Pesimismul lui Leopardi nu este nici o infecţie nici o boală, ci o condiţie umană care îşi expune aproape toate faţetele şi chiar în momentele de cea mai înaltă vrajă poetică. Trebuie oare să le emendăm? Să facem ca poliţia papală care băga la puşcărie pe cine avea în casă o anumită carte? Eseul meu, care cum bine ştiţi, nu cruţă neantul leopardian, a fost inclus de unii colegi în bibliografia de examen şi prin urmare e citit de studenţii de la litere, de la filozofie şi istoria ştiinţei şi toţi au fost şocaţi, câte unul s-a entuziasmat dar niciunul nu s-a scandalizat. Repet aici că unele dintre cele mai radicale deducţii ale lui Leopardi cu privire la lumea dezvrăjită şi deziluzionată de adevărul filozofiei şi ştiinţei nu trebuie să ne scandalizeze, aşa cum nu l-a scandalizat nici pe Leopardi căruia i-a produs cel mult suferinţă. El a stat drept dinaintea adevărurilor ştiinţei, pentru că ele sunt fără de vină şi de neocolit, a luat act de ele şi a tras de-acolo concluziile extreme. Adevăruri care adesea sunt exorcizate şi condamnate de teama concluziilor la care ne obligă. Acest curaj de a revendica şi de a se preda adevărurilor ştiinţei a fost marele merit al lui Galilei şi al lui Leopardi. Iar dacă simţiţi nevoia de a le recomanda tinerilor reacţia cea mai înaltă şi civilă a lui Leopardi, amintiţi-le de apelul la înfrăţirea oamenilor împotriva asediului neantului şi citiţi-le cu voce tare versurile 111-157 din Ginestra, sau floarea deşertului.  

Interviu realizat şi tradus de Smaranda Bratu Elian
(nr. 7-8, iulie-august 2015, anul V)