Giancarlo Repetto: „A trăi în străinătate îmi permite să am o dublă perspectivă asupra lucrurilor”

„A trăi în străinătate îmi permite să am o dublă perspectivă asupra lucrurilor. De exemplu, pot să percep viziunea despre Italia pe care o au românii şi să o compar cu aceea pe care o am eu, după cum pot să propun prietenilor români punctul meu de vedere de străin cu privire la ţara lor”. Sunt afirmaţiile profesorului Giancarlo Repetto, care predă din 2008 la liceul bilingv „Dante Aligheri” din Bucureşti. În 2012 a instituit, împreună cu prof. Smaranda Bratu Elian şi Oana Boşca-Mălin de la Universitatea din Bucureşti, „Festivalul de lectură tânără”, un concurs care se adresează tinerilor cu scopul de a-i apropia de lectură şi de a-i face să se îndrăgostească de cărţi. A publicat un roman, eseuri şi, recent, volumul Ventotto tagli di luna (Neos Edizioni, Torino 2013), care narează poveştile a douăzeci şi opt de figuri feminine româneşti. În acest interviu, Giancarlo Repetto ne propune o seamă de mărturisiri şi reflecţii cu privire la experienţa sa umană şi profesională în România.

Domnule profesor Repetto, de cât timp locuiţi în Bucureşti şi care este sfera activităţii dumneavoastră?

Am ajuns la Bucureşti la finele lui august 2008, trimis de Ministerul Afacerilor Externe al Italiei pentru a preda în cadrul liceului bilingv „Dante Aligheri”, unde ar trebui să lucrez până în 2017. În acest oraş am cunoscut colege pasionate de cultura italiană cu care am colaborat pentru a difuza limba şi cultura italiană în România. De exemplu, împreună cu unele dintre ele am instituit „Festivalul de lectură tânără”, un concurs care se adresează tinerilor cu scopul de a-i apropia de lectură şi de a-i face să se îndrăgostească de cărţi.

Din momentul în care aţi ajuns în România şi până azi, ce schimbări aţi observat în societatea românească, atât în pozitiv cât şi în negativ?

Când am ajuns la Bucureşti m-am găsit în plin boom economic, dar în scurt timp criza a încetinit dezvoltarea economică a României. Atunci vedeam mai mult entuziasm la tineri, astăzi mai multă resemnare. Cred că ar trebui să­-şi regăsească încrederea în ei înşişi şi să trăiască într-o manieră mai puţin „nevrotică” acest moment dificil, încercând să înţeleagă că, în toată lumea, nu doar aici, criza este simptomul unei probleme, iar problema este nedreptatea socială, care creează o prăpastie tot mai adâncă între cei, puţini la număr, care au multe resurse economice şi cei mulţi (tot mai numeroşi) care au prea puţine. Şi cred că, pentru a se rezolva problema, trebuie elaborată o nouă cultură, întrucât cea actuală nu ne duce prea departe.

Bucarest in bianco e nero (Bucureştiul în alb şi negru) a fost primul dumneavoastră roman. În ce mod credeţi că a influenţat cariera dumneavoastră de scriitor experienţa de străin – sau poate cea de italian – în capitala României?

Bucarest in bianco e nero este primul meu roman şi tocmai de aceea îl rescriu, pentru că, privind retrospectiv, îl consider o operă care propune o istorie interesantă, dar care poate şi trebuie categoric îmbunătăţită la nivel structural şi de scriitură. Este clar că fără experienţa mea profesională şi umană la Bucureşti, această poveste nu s-ar fi născut. Acest oraş m-a făcut să-mi regăsesc impulsul şi plăcerea de a scrie: este un oraş ciudat şi fascinant în care poveştile vin parcă să mă caute. Acest lucru este atât de adevărat încât, după acel roman, am scris povestirile pe care le-am publicat de curând în Italia, la Neos Edizioni, cu titlul  Ventotto tagli di luna (Douăzeci şi opt de bucăţi de lună). Este un volum care propune poveştile a douăzeci şi opt de figuri feminine româneşti. Faptul de a trăi în străinătate îmi permite să am o dublă perspectivă asupra lucrurilor. De exemplu, pot să percep viziunea despre Italia pe care o au românii şi să o compar cu aceea pe care o am eu, după cum pot să propun prietenilor români punctul meu de vedere de străin cu privire la ţara lor.

Ce vă place cel mai mult la România şi ce vă place mai puţin?

Îmi place faptul că lumea munceşte mult, dezminţind locurile comune, dar nu-mi place că pentru mulţi, mai ales tineri, banii au devenit o obsesie. Ar trebui să-şi aleagă profesia lăsând loc propriului talent şi nu seduşi de o carieră, pentru că aşa vor ajunge nefericiţi.

Care sunt, în schimb, aspectele esenţiale ale culturii italiene demne de cunoscut de către tinerii români cărora li se adresează activitatea dumneavoastră didactică?

Dincolo de enormul patrimoniu literar şi artistic al Italiei, aş vrea ca străinii să înveţe să aprecieze stilul de viaţă al italienilor: dragostea pentru frumos, bunul gust în privinţa vestimentaţiei şi a mobilierului, dragostea pentru gastronomie şi vinul bun. Fără supărare, cred că în România ar fi utilă o educaţie a bunăstării care începe cu o educaţie alimentară etc.

Aţi scris, cu privire la cărţile pe care tinerii ar trebui să le citească, Un viaggio fra i miei libri (O călătorie printre cărţile mele). Care ar fi, pentru dumneavoastră, topul primelor cinci cărţi?

Sper să nu vă dezamăgesc, dar nu aş vrea să dau titluri, pentru că pe clasicii secolului XX european îi cunoaştem cu toţii, şi de aceea aş vrea ca fiecare să-şi aleagă în mod liber ce să citească, abandonându-se dorinţelor şi pasiunilor de moment, conştienţi că există cărţi de autor şi cărţi de evadare, şi că acestea nu trebuie să se confunde, ci trebuie să ştim cu ce anume ne delectăm.

Care ar fi, apoi, autorii italieni pe care publicul român ar trebui să-i citească pentru a înţelege Italia şi pe italieni?

Aş putea sugera numele scriitorilor pe care îi consider cei mai semnificativi pentru literatura italiană a acestor ultimi ani, fără ierarhii şi judecăţi de valoare: Sebastiano Vassalli, Antonio Tabucchi, Niccolò Ammaniti, Erri De Luca, Melania Mazzucco, Silvia Avallone.

Cum evaluaţi integrarea noii comunităţi italiene în societatea românească?

Sincer, cunosc puţin comunitatea italiană din România. Ştiu că în ţara voastră sunt 30.000 de firme italiene şi, deci, sunt mulţi investitori care trăiesc sau cel puţin vin în România pentru a-şi gestiona activităţile. La Bucureşti, unde locuiesc, cunosc personalul diplomatic care lucrează la Ambasadă, Consulatul şi Institutul Italian de Cultură. Mai sunt apoi colegii care predau aici: zece persoane în total, cinci ca lectori la nivel universitar, cinci ca profesori în cadrul liceelor bilingve. La Bucureşti există o asociaţie, condusă de deputatul Mircea Grosaru (RO.AS.IT.) care se ocupă de minoritatea italiană din România. Am aflat că la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX a existat în România o imigraţie de italieni din regiunea Veneto, aproape un paradox dacă ne gândim la prezent. 

Care este, pe de altă parte, imaginea românilor în Italia?

În Italia există o numeroasă comunitate de români, mai ales la Torino. În marea lor majoritate, românii s-au integrat şi lucrează cu seriozitate. Există însă şi o minoritate, aşa cum se întâmplă cu orice populaţie, care nu ştie şi nu vrea să se integreze şi să respecte regulile ţării care le oferă ospitalitate. Personal, consider că diversitatea îmbogăţeşte cultura şi economia unei ţări.

Cum vedeţi „orizonturile culturale italo-române” în prezent, şi anume punctele de întâlnire dintre cele două culturi care s-ar putea eventual aprofunda în viitor?

Cred ca este foarte util rolul “Orizonturilor culturale italo-române” întrucât e necesar să construim o punte între cele două ţări şi, împreună, să contribuim la crearea unei Europe sociale şi nu doar monetare.

Interviu realizat şi tradus de Georgiana Ţăranu
(nr. 1, ianuarie 2014, anul IV)