„Mai cred în utopia unei literaturi libere şi cosmopolite”. În dialog cu Fabio Stassi

„Mi-ar plăcea să fiu, cumva, considerat, un scriitor sicilian, tunisian, cartaginez, albanez, sud-american şi poate şi român, un om care aparţine vremii noastre metise. Continui să cred, în mod infantil, în utopia unei literaturi care să aibă încă în centru personajul-om şi care să fie liberă şi cosmopolită, o privire multiplă şi fără ierarhii, un fluviu care curge într-o lume fără graniţe şi fără frontiere”. Fabio Stassi este un scriitor pentru care, aşa cum o demonstrează acest interviu, ca şi tematica romanelor sale, creaţia literară înseamnă un amestec de ficţiune şi adevăr istoric. El simte că are libertatea de a reinventa o realitate obiectivă cu scopul de a ne dezvălui o lume posibilă, alternativă în care sînt păstrate, cu grijă, visele, dorinţele şi năzuinţele sufletului uman.

În nota de la sfîrşitul romanului Ultimul dans al lui Charlot scrieţi că este şi cel din urmă dintr-o trilogie. Ce au ele în comun?

După ce l-am terminat de scris, am descoperit că exista o coerenţă între acesta şi cele două romane precedente (È finito il nostro carnevale, Minimum Fax, 2007, 2012; La rivincita di Capablanca, Minimum Fax, 2008) care vorbeau tot despre America. Primul se desfăşura mai ales în Brazilia (America de Sud). Al doilea pornea din Cuba (America Centrală). Romanul despre Charlot, în schimb, este localizat îndeosebi în California (America de Nord). În comun au, aşadar, continentul. Şi mai exista o legătură ciudată: în primul, şi din titlu, era un Carnaval. În al doilea, prin povestea narată, răzbunarea unui şahist faimos după moartea sa, era o sărbătoare de Paşte. În acesta, în schimb, este o sărbătoare de Crăciun pentru că, timp de şapte ani, de Crăciun, Moartea îl vizitează pe Charlot.
Familia mea, de emigraţi, are origini siciliene. Eu am crescut la Roma, nu în Sicilia. Unii veri de-ai mei plecaseră în America. Pentru noi, America însemna emigrare, plecare, locul unde să ajungi şi s-o iei de la capăt. Un cuvînt plin de speranţă, dar şi plin de suferinţă, fiindcă cine se ducea acolo, apoi fie nu se mai întorcea, fie se întorcea rar, fie se întorcea schimbat. Bunica mea se născuse la Buenos Aires şi, cînd rostea cuvîntul America, plîngea. Întotdeauna m-a impresionat. Un cuvînt care însemna miere şi venin în acelaşi timp.
Pe urmă, la mine acasă poate că erau importante recurenţele calendarului, sărbătorile. Poate de aceea am vrut să creez eu unul. Dar am înţeles asta abia la sfîrşit, nu era un plan.

Primul dumneavoastră roman, Fumisteria (GBM, 2006), a primit şi un premiu literar (Vittorini, 2007). Care este relaţia dumneavoastră cu acest tip de recompensă literară sau, mai bine zis, cu succesul?

Unica relaţie constă în încercarea de a avea mai mult timp pentru scris, pentru a face lucrul ăsta mai bine. Visul meu ar fi să mă dedic în întregime literaturii. Succesul m-ar putea ajuta, probabil. Dar cu condiţia să rămîn concentrat asupra a ceea ce vreau să scriu, să nu mă las distras.

Într-un interviu din 2010 spuneaţi că stilul dumneavoastră se apropie de unul arid şi sobru. De ce această opţiune?

Mi-ar plăcea să am un stil arid şi sobru. Ca cititor, e stilul pe care-l prefer. Descrierea personajelor folosind puţine adjective, făcîndu-le să se mişte şi atît. Dar încă sînt foarte departe. Lucrez mult asupra frazei, asupra poziţionării şi sunetului fiecărui cuvînt în parte. Încă folosesc prea multe, prea multe adjective. Sicilienii sînt baroci, provin dintr-o natură barocă, bogată, plină. Un muzician de jazz, Miles Davis, spunea că ar trebui să se cînte numai notele folositoare, nici una în plus. Din păcate, pentru a face asta, e nevoie de un autocontrol absolut. De eliminarea oricărei bunăvoinţe. Simenon tăia frazele care i se păreau frumoase.

Trecutul, memoria par să fie temele principale din cărţile dumneavoastră. De unde această preferință pentru alte vremuri şi spaţii?

Am crescut ascultînd poveşti. Familia mea era umilă, dar cu multe poveşti. Poveşti despre migraţie, despre plecări, întoarceri, aventuri, război, foame, salvări miraculoase, viziuni. Am învăţat să respect memoria, în toate formele ei. Cred că cei care scriu sînt, cumva, nişte custozi ai memoriei. Lucrul cel mai important pe care-l deţii, cînd eşti sărac, sînt amintirile. Într-un roman de Osvaldo Soriano există un personaj, un bătrîn acrobat, Coluccini (apare şi în Ultimul dans al lui Charlot), care nu mai are nimic de jucat la cărţi şi atunci îşi joacă amintirile. Este o pagină foarte frumoasă, foarte tristă.

Două dintre cărţile dumneavoastră au savoarea unui omagiu adus scriitorului Gesualdo Bufalino. Cît datoraţi literaturii, în general, şi celei italiene, în particular?

Bufalino este primul scriitor căruia am avut curaj să-i telefonez. Prima lui carte, Diceria dell’untore, a fost pentru mine o întîlnire decisivă. Ştiam că vreau să fiu scriitor şi cartea aceea m-a emoţionat. Bufalino este un scriitor baroc, pentru mine cea mai bună ureche care exista în Italia. I-am cerut să citească o nuvelă de-a mea şi să-mi spună, sincer, dacă puteam continua sau trebuia să mă opresc. Dacă mi-ar fi spus să mă opresc, m-aş fi oprit. Datorez mult gentileţii lui, scrisorilor pe care mi le-a scris. Fiecare scriitor datorează totul scriitorilor care l-au precedat. Eu am îndrăgit, mult, şi literaturile străine, dar în mod sigur pentru mine, pentru ideea de stil pe care o am, printre cei italieni au fost importanţi Bufalino, Calvino, Primo Levi, Vittorini, Sciascia...

Ca scriitor, simţiţi că aparţineţi culturii italiene sau celei universale?

Eşti scriitorul unei naţiuni numai prin limba pe care o foloseşti. Mi-ar plăcea să fiu, cumva, considerat, cum am spus într-o conferinţă, un scriitor sicilian, tunisian, cartaginez, albanez, sud-american şi poate şi român, un om care aparţine vremii noastre metise. Continui să cred, în mod infantil, în utopia unei literaturi care să aibă încă în centru personajul-om şi care să fie liberă şi cosmopolită, o privire multiplă şi fără ierarhii, un fluviu care curge într-o lume fără graniţe şi fără frontiere. Universale sînt temele literaturii: moartea, iubirea, războiul, suferinţa. Odiseea este şi va rămîne întotdeauna o operă contemporană.

Debut la 44 de ani. Este o întîmplare sau o alegere?

În Brazilia există o vorbă despre sufletul coincidenţelor. E ciudat, dar lucrurile au întotdeauna un timp al lor. Am aşteptat mulţi ani ca un editor să-mi scrie şi nu mi s-a întîmplat. Apoi, pe neaşteptate, la 44 de ani, am primit trei scrisori de la trei editori diferiţi pentru trei lucruri diferite. Ciudat. Dar mi s-a părut ca şi cum numai în acel moment aş fi fost în sfîrşit pregătit.

Literatura a fost dintotdeauna o pasiune pentru dumneavoastră?

Am urmat un liceu teoretic, dar numai pentru că acolo mergeau prietenii mei. Pasiunile mele au fost întotdeauna literatura şi istoria. La Universitate m-am înscris la Litere, chiar dacă apoi n-ar fi fost uşor să găsesc un loc de muncă. Mi-am luat licenţa în Istoria Risorgimento-ului, epoca eroică a secolului al XIX-lea italian, lupta de eliberare, Mazzini şi Garibaldi... Acum spun că am studiat mulţi ani istoria, dar ca s-o trădez. Un scriitor argentinian afirmă că „Fiecare poveste este, prin definiţie, infidelă. Realitatea nu se poate povesti, nici repeta. Singurul lucru care se poate face cu realitatea este s-o reinventezi”. Şi eu cred în această idee impură de roman şi poate de aceea îmi place să amestec lucruri adevărate şi lucruri inventate pînă în punctul la care nu se mai înţelege ce este real şi ce nu. În spaniolă se numeşte „ficcion verdadera”. Realitatea nu e niciodată ordonată, e un fluviu, evenimentele au loc şi dispar. Un scriitor are, după mine, permisiunea de a minţi, un istoric nu. Însă acum nu mă mai interesează adevărul istoric, ca în studenţie, ci un adevăr mai intim şi poate mai universal, la care ajungi, chiar şi prin intermediul minciunii dacă e necesar. Acum aş vrea să găsesc mica cicatrice în formă de stea ascunsă mereu pe corpul oamenilor.

Interviu realizat şi tradus de Cerasela Barbone
(nr. 3, martie 2013, anul III)