Xenia Iordachi Hagiu, „prima poetă din istoria literaturii române”. Dialog cu Eugenia Dima

Recenta publicare a versurilor de inspiraţie religioasă compuse în mănăstirea Agapia din Moldova de „shimonahia” Xenia Iordachi Hagiu, adunate în manuscrisul autograf datat 30 iulie 1826 şi conservat în Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, aduce la cunoştinţa specialiştilor şi a publicului opera inedită a unei voci feminine care conjugă credinţa şi poezia într-un limbaj liric surprinzător prin simplitatea şi intensitatea sa. Volumul Shimonahia Xenia Iordachi Hagiu de la mănăstirea Agapia Prima poetă în istoria literaturii române Stihuri (ediţie îngrijită de Eugenia Dima, studiu introductiv de N.A. Ursu, desene de Teodor Buzu, Editura Gunivas, Chișinău, 2012) a obţinut Premiul Revelaţia Anului la Salonul Internaţional de Carte, ediţia a XXI-a, organizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova. În acest interviu, Eugenia Dima, lexicolog, filolog şi cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi, ne vorbeşte despre semnificaţia şi specificitatea acestei importante descoperiri pentru istoria literaturii române, în perspectiva legăturilor profunde dintre poezie şi spiritualitate în tradiţia ortodoxă românească.


Publicarea versurilor de inspiraţie religioasă scrise în prima jumătate a secolului al XIX-lea de Xenia Iordachi Hagiu, „schimonahie” de la mănăstirea Agapia din Moldova, în recenta ediţie cu aparat critic şi glosar pe care aţi îngrijit-o, la editura Gunivas din Chișinău, reprezintă o descoperire de mare interes şi valoare pentru istoria literaturii române. Cum aţi ajuns la „prima poetă din istoria literaturii române”?

Eminentul lingvist, filolog şi istoric literar N.A. Ursu s-a preocupat şi de activitatea unor clerici cărturari din secolele XVII-XIX (Dosoftei, Daniil Panoneanul, Nicolae Spătarul Milescu, Vartolomei Mazereanu, Gherasim Putneanul ş.a.), de şcolile de traducători din unele mănăstiri. Astfel a cunoscut şi apreciat versurile călugăriţei Xenia de la Mănăstirea Agapia şi a căutat mai multe informaţii despre aceasta. La cei 86 de ani, domnia sa mai are pe masa de lucru alte câteva lucrări de amploare care îşi aşteaptă finalizarea şi de aceea, dorind să vadă publicate scrierile acestei poete, mi-a solicitat alcătuirea unei ediţii filologice şi m-am bucurat de receptivitate editurii Gunivas. La ediţie am adăugat un Studiu introductiv al lui N.A. Ursu, care conţine o prezentare a vieţii şi activităţii Xeniei, aşa cum rezultă din puţinele informaţii despre aceasta. Precizarea că este prima poetă din istoria literaturii române a fost necesară deoarece am avut în vedere că vor mai fi fost şi alte încercări poetice de care încă nu avem cunoştinţă.

Sunteţi cunoscută pentru activitatea de cercetare filologică a culturii literare româneşti din secolul al XVIII-lea. Cum aţi înfruntat editarea unui manuscris ca şi acesta, aparţinând secolului al XIX-lea? Care sunt diferenţele şi particularităţile pe care le-aţi sesizat la textul acestui manuscris mai «modern» faţă de cele cu care lucraţi de obicei?

Faţă de alte limbi, limba româna are o mare unitate, diferenţele dialectale nu împiedică comunicarea între vorbitorii diverselor graiuri, iar evoluţia sa constantă, într-un proces neîntrerupt, a fost influenţată de diverse culturi conform orientărilor din fiecare epocă. Într-adevăr, m-am ocupat cu prioritate de texte din secolul al XVIII-lea, dar am cercetat mai multe scrieri din secolul al XVII-lea şi consider că cercetarea unui text, mai ales din perioada vechii limbi literare, se poate face numai pe baza bunei cunoaşteri a întregii evoluţii a limbii române. Textul Xeniei, scris într-o perioadă de tranziţie spre modernizare a limbii române, conţine elemente lexicale specifice limbii vechi sau limbajului bisericesc (cercare, grăire, pre, năzui, prunc, smeri, vecinic), împrumuturi din neogreacă care nu s-au păstrat în limba literară modernă sau au fost adaptate conform normelor limbii vechi (afierosi „a conserva”, heretisire „felicitare”, Iglengisi „a se distra”; garofă, poiticeşti, ritoricească), dar şi neologisme latino-romanice (diamant, patrii, politică, politicos, ponturi). Sunt prezente inovaţii care au apărut încă din secolul al XVII-lea şi care aveau tendinţa de extindere din secolul al XVIII-lea în fonetică (adică, căci, cuprinzi, dregător, drept, folos, norod, poftă, răutate) şi în morfologie (gen.-dat. fem. firii, lenevirii, vieţii, pl. greşeli, viitorul voi răbda, forma deiotacizată mă ascund), au fost generalizate în secolul al XIX-lea şi au pătruns în limba literară modernă.

De unde vine pasiunea dumneavoastră pentru filologie şi cum aţi ajuns să vă dedicaţi studiului complex al producţiei de manuscrise româneşti din secolul al XVIII-lea? Care au fost provocările şi realizările unei asemenea „misiuni”?  

Eu am lucrat mai mult de patru decenii la sectorul de lexicografie care a redactat Dicţionarul limbii române al Academiei şi, în afara obligaţiilor de serviciu, la Dicţionarul enciclopedic ilustrat (Cartier 1999) şi la Dicţionarul explicativ al limbii române (Gunivas, Arc 2007). Prezenţa în acelaşi institut a cercetătorului N.A. Ursu, realizările d-sale şi discuţiile purtate m-au făcut să mă simt atrasă şi de domeniul filologiei. Am înţeles că secolul al XVIII-lea reprezintă un izvor inepuizabil de cercetări inedite, de descoperiri deoarece, schimbându-se orientarea ideologică către iluminism, a crescut numărul laicilor care au efectuat traduceri din cultura occidentală, iniţial prin intermediul traducerilor greceşti, ulterior direct din limbi precum franceza, italiana, germana. Au pătruns numeroase elemente lingvistice populare, dar şi neologisme latino-romanice. Majoritatea traducerilor au rămas în manuscris şi de aici dificultatea cercetării lor, iar informaţiile legate de traducător, de datare, de originalul tradus sau de limba-sursă din care s-a făcut traducerea lipsesc adeseori, cercetătorului revenindu-i astfel sarcina de a le descoperi, după o activitate intensă de „detectivistică” lingvistică. Parcurgând un număr mare de traduceri, am avut satisfacţia să stabilesc paternitatea a opt texte, să constat originalul utilizat sau limba din care s-a făcut traducerea, să aproximez datările unor texte în mai multe situaţii. Ţin să precizez că în cultura română, din secolul al XVIII-lea producţia literară originală era redusă, ponderea traducerilor fiind covârşitoare, apropiind astfel cultura română de culturile occidentale moderne. A fost o perioadă de acumulări ideologice, lingvistice, artistice care a înlesnit, a pregătit apariţia marii literaturi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Înainte de Stihurile Xeniei, ce alte ediţii de manuscrise aţi mai îngrijit şi ce proiecte aveţi în această direcţie? 

M-am ocupat de editarea mai multor texte religioase, de exemplu, în cadrul proiectului internaţional Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia de la 1688, am transcris fragmente din ms. 45 de la Cluj şi 4388 de la BAR, care au stat la baza tipăriturii din 1688, din mai multe volume, publicate la Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi: Pars V, Deuteronomium 1997; Pars  XI, Liber Psalmorum, 2003; Pars  VI, Iosue, Iudicum, Ruth, 2004, şi am publicat o ediţie critică, Ioan Cantacuzino, Patru apologii pentru religia creştină şi Patru oraţii. Traducere în limba română la mijlocul secolului al XVII-lea de Nicolae Spătarul (Milescu), cu studiu introductiv, notă aspra ediţiei, note şi comentarii, glosar, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010.
În legătură cu secolul al XVIII-lea, pentru anul 2013 pregătesc un volum care conţine un studiu şi ediţie a unei traduceri, făcute în Ţara Românească, atribuite de noi lui Alecu Văcărescu. Este vorba de Erotocritul lui Vincenzo Cornaros care a fost tradus în cultura română de două ori, în Muntenia şi în Moldova. Versiunea muntenească, păstrată şi în ms. 1319 de la BAR, în proză, conţine şi peste 1.500 de versuri, acest fapt fiind foarte important deoarece de la Alecu Văcărescu nu s-au păstrat decât câteva poezii, deşi, printre contemporani, el era vestit pentru talentul său poetic. Publicarea acestor versuri măreşte, aşadar, plaja de cunoştinţe legate de opera lui Alecu Văcărescu şi rezolvă şi alte probleme de filologie română şi de istorie a limbii literare din secolul al XVIII-lea, de influenţe poetice occidentale la începuturile liricii noastre.
În acelaşi timp, studiez şi traducerile în limba română ale scrierii lui Antonio Catifiros, Vita di Pietro, care mi-au oferit mari satisfacţii filologice.
Faptul că acum lucrez la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” în două granturi finanţate de CNCS este o oportunitate deosebită, putând să-mi continui cercetările şi să public rezultatele cercetărilor mele de filologie,  istorie literară şi istoria limbii române, şi să trec mai uşor peste dificultatea procurării textelor sau a parcurgerii acestora.

Lărgind perspectiva, cunoaşteţi producţii poetice cu relevanţă literară – edite sau inedite – create în mănăstirile ortodoxe româneşti? Care sunt caracteristicile acestora?

Primele versuri cunoscute din literatura română au caracter religios şi se întâlnesc la Varlaam, în psaltiri calvino-române. Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a rămas un monument şi un model în privinţa calităţilor artistice. Au mai apărut şi alte psaltiri româneşti versificate, ca de exemplu cea a lui Teodor Corbea de la începutul secolului al XVII-lea, sau a lui Nicolae Liciu de la 1846, pe care ne pregătim să o edităm.  Se cunosc versuri create de persoane care aparţin bisericii, inspirate de teme religioase, mai ales în secolul al XX-lea, din care amintim, ca să ne menţinem în subiectul de la care a pornit discuţia, pe Maica Teodosia (1917-1990).

Cum se declină în viziunea dumneavoastră binomul poezie-spiritualitate?

Poporul român, în mare majoritate ortodox, este profund religios. Astfel, în versuri de la Eminescu, Goga, Blaga la Ioan Alexandru şi Valeriu Anania se regăseşte iluminarea credinţei în Dumnezeu. Credinţa i-a ajutat în clipe grele pe cei care, nevinovaţi, erau torturaţi în închisori şi a determinat apariţia unor versuri de mare spiritualitate în universul concentraţionar comunist.

Interviu realizat de Mauro Barindi

Stihuri de Shimonahia Xenia Iordachi Hagiu

La naștire lui Hristos

1. Astăz Hristos s-au născut
În peștiră pre pămînt,
Iar Fecioara-L culcă-n iesli
Că smerenii primești.
O, minuni di mirari
Și spaimă cu-nfiorări!
Peștira din Vifleím
Fu lăcaș lui Imanoil,
Celui di proroci vestit.
Iată-L-ăi, prunc au venit,
Iar maghii di la răserit
Cu steaoa vestită
Și di doi ani pogorîtă,
Cînd pre idoli au zdrobit
Și pre fîntînă-au șezut.
Iar fîntîna-nchipuești
Pre Fecioara ci-L hrănești.
Deci iată, maghii au sosit,
Închinăciuni și daruri dînd
Aur, smirnă și tămîi,
Că în veci va să rămîi.


2. Cráei sînt întririi
Și darul lor cu osebiri.
Dei luînd Pruncul în braţă,
Îl săruta cu dulceaţă,
Arătînd și El di sini
Că se slăvești-n Triimi,
Căci la tot craiul ci-L lua
Altă faţă arăta.
Și dîndu-i cráei sărutari,
S-au întors pre altă cali,
Că pizmătariţul Irod
Au turburat pre norod,
Săcerînd pruncii, mulţumi,
Pren a lui sălbătăcimi.
Că era să se plinească
Zicire cea prorocească:
Iată în Rama ţipet mari,
Maicili cu suspinari,
Rahil să tînguești
Și mîngîieri nu priimești.
Deci pruncii sunt încununaţ
Și pren sîngi botezaţi
Oaste Melului Hristos,
Și moarte lor di folos.


3. Păstorii dintr-acea parti
Au văzut cereasca oasti,
Cînd la peștira cînta
Și pre Hristos îl lăuda,
Vestindu-i milostivire
Că ș-au cercetat zidire.
Ci Pruncul cel fără păcati
Videţ cum fugi di moarti.
Să nu fii clivitiri
Că ar fi fost năluciri,
Ci fugi și se ascundi
La Eghipet oariundi,
Pănă cînd muri Irod
Și fu liniști-n norod.
Apoi mergi-n Nazaret,
Fiind micușor băiet.
Deci maică-Sa L-au dat la carti,
Ci El spuni că știi toati,
Și cu puteri grăiești,
Nu în dișert să fălești:
Eu sînt álfă și omégă,
Cini-ar puté să-nţăleagă,
Eu din cei m-am pogorît,
Precum veţ vide curînd.
Că din-nceput pănă-n sfîrșit
Eu pre toati le-am făcut.
Eu voi mai veni odată,
Giudecînd zidire toată.


4. Eu din ceri M-am pogorît
Și din fecioară M-am născut,
Și voi faci izbăviri
Celor ci vor credi-n Mini.
Însă Eu vă și învăţ
Poronca Me să ţineţ:
Vă iubiţ unul pre altul
Precum și pre Mine, Tatăl.
Încă și ca pruncii fiţ,
Fără prihană și sfinţi.
Că pre omul cu mîndrii
Nu-l priimesc la-mpărăţii,
Iar cari-n trup păcătuesc
Faţa Me nu o zăresc,
Că eu sunt curat și sfînt,
Pildă vooă arătînd.
Încă voi răbda și moarti
Pentru păcatili voastri”.


5. La peștiră înVifleím,
Veniş noroadi să privim!
Că iată Iosif păzești
Un prunc mic, culcat în iesli.
Pre Cel fără di-nceput
O fecioară L-au născut,
Îi apleacă, cum se vedi,
Și în fașă se cuprindi.
Deci păstorii să minunează
Și frumos Îi fluerează,
Iar și cereasca oasti cîntă
Pre a Lui naștiri sfîntă:
„Slavă sus la înălţimi
Troiţii întru uními
Și pre pămînt paci lină,
Întru oamini voi bună,
Că s-au născut Împărat
Vecinic și fără păcat”.


6. Ponturi vreu ca să grăesc
Celor ci drept socotesc
Că deacă-i Împăratul sfînt,
Și oastea Lui fii urmînd.
Deci, curăţască-se pre sini
Cel ci-i faci prăznuiri,
Di vicleșug, di mîndri,
Di pohtă, di lăcomii,
Că vini oastea cerească
Inima să-i străjuiască,
Apoi dișchidi și întră
Cel cu-mpărăţie sfîntă.


7. Peștira dobitocească
Îi inima adămicească,
Deci ș-au făcut răscumpărări
Lucrului mînilor Sali.
Că iată să culcă în iesli,
Simţirii curăţești,
Poroncă nooă arată
Dobitoacile să scoată,
Stropind, făcînd măturari,
Să aprinză luminari.
Că iată vini și întră
Cel cu-mpărăţie sfîntă.


8. Peștira di pre pămînt
Nu ești disăvîrșit.
Că iată iesă, să duci,
Tocma la Eghipet fugi,
Să ascundi di Irod
La un păcătos norod.
Apoi pren iconomii
Îi surpă d la-mpărăţii.
Aleargă la Nazaret
Dumnezeiescul băet,
Să crești întru puteri,
Săvîrșind pren răstigniri.


9. Nazaretul s-au sfinţit
Pren venire Celui Sfînt.
Măcar că tinirel Îl crești,
Pănă vreme Îș împlinești.
Însă nu fu zăboviri,
După botez, răstigniri.
Căci minunili era lumină
La cii cu cunoștinţă bună.
La vremi di răstigniri
N-au căzut la îndoiri.

(nr. 12, decembrie 2012, anul II)