Doina Ruşti: „Scrierile traduse par plecate într-o călătorie lungă”

În 15 decembrie 2011, Doina Ruşti a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române pentru romanul Lizoanca la 11 ani, apărut în 2009 la Editura Trei, în prezent în curs de traducere atât în italiană, cât şi în germană. În motivaţia premiului, Nicolae Breban scrie:
„Istoria unei pubere dintr-un sat românesc de câmpie, în anii noştri, schiţarea clară, memorabilă, vie, a trăsăturilor caracteristice vârstei, dar şi ale personajului care balansează continuu între caracteristic şi patologic – o patologie ce e mai degrabă a vremii şi a mediului! –, vigoarea şi bogăţia evenimentelor «mici» care o înconjoară pe această fiinţă, agresivă din pricini ale neînţelegerii şi durităţii umane, o jertfă de fapt a timpului şi a istoriei, fac meritul acestei cărţi. Siguranţa, măiestria portretizării, descrierea exactă şi originală a mediului, urmărirea unui crescendo subtil al epicului, cu aerul fals al stării pe loc, fac din Doina Ruşti, după părerea mea, un prozator de primă mărime al literaturii actuale.”

Am discutat cu Doina Ruşti despre semnificaţia acestui premiu, dar şi despre sentimentul de a intra în alte culturi prin actul traducerii, despre colaborarea dintre scriitor şi traducător şi participarea la Salonul Internaţional de Carte de la Torino ediţia 2011, la care a fost prezentată traducerea italiană a romanului Zogru.

Felicitări, Doina! Ce reprezintă pentru tine acest premiu?

Premiul Academiei Române se poate lua doar o singură dată. Apoi, Academia este cel mai înalt forum. Iar pentru mine, acest premiu mai înseamnă ceva extrem de important: privilegiul de a mă fi citit Nicolae Breban, cel mai însemnat romancier român în viaţă.  Nu ştiu dacă în Italia este cunoscută opera lui Breban - a fost tradus la edituri prestigioase in Franţa si în Germania -, dar după câte ştiu nu şi în italiană. De altfel, literatura română este prea puţin cunoscută în Europa. De-abia de câţiva ani s-a deschis drumul traducerilor şi aşa cum se întâmplă de obicei, la început ies scriitorii luptători şi abia după aceea, apar şi greii.

Scrii cu preponderenţă romane. De ce?

Ştii cum se spune: dacă aş fi avut timp aş fi scris proză scurtă. Dar cum nu am... Adevărul este că romanul este o scriere tihnită, în care ai loc să faci multe. În cazul meu mai este şi pasiunea faţă de temă. Cu cât iubesc mai mult o idee, cu atât întârzii mai mult asupra ei. Dar scriu adeseori si povestiri.

Există actualmente o recrudescenţă a romanului în toată lumea. Care ar fi motivul?

Cei mai mulţi editori nu primesc povestiri, ba chiar se feresc de volumele de proză scurtă. Probabil că romanul se vinde mai bine. Oricum, nu cred în genuri superioare, ci mai curând în forţa orgoliului omenesc.

Cărţile tale sunt traduse în diferite limbi, italiană, engleză, franceză, spaniolă. Ce sentiment îţi dă faptul de a intra în alte culturi prin actul traducerii?

Bineînţeles, visez şi eu că într-o zi italienii mă vor citi aşa cum eu citeam în adolescenţă Pavese. În realitate, scrierile astea traduse par plecate într-o călătorie lungă, asupra căreia nu am niciun control. Există doar semnale îndepărtate, ca aburii unei locomotive vechi. Totuşi unele îmbătătoare. În primăvară mă plimbam prin Torino cu acel confort pe care ţi-l dau oraşele necunoscute, când un italian între două vârste m-a recunoscut pe stradă. Mă văzuse cu o zi înainte la Salonul de Carte şi reţinuse numele romanului meu. Aşa că m-a strigat pe stradă: Zogru-Zogru!

Consideri importantă colaborarea dintre scriitor şi traducător? Obişnuieşti să dialoghezi cu traducătorii pe probleme de text?

O, da! Colaborarea cu traducătorul este esenţială. Chiar mai devreme i-am scris  traducătorului german. În Lizoanca pomenesc despre un inel care avea o încrustaţie. Traducătorul a simţit însă că acolo se ascunde ceva mai mult. Aşa că i-am povestit despre sursa mea de inspiraţie, un monogram creştin, descoperit la Napoca şi datat la începutul secolului al III-lea. Cu toate că în roman nu explic şi nici măcar nu dau integral enunţul funerar, un filolog fin simte că acolo este o sugestie la secretele unei istorii trădate. Bineînţeles, amănuntul este nesemnificativ în raport cu tema (povestea unui copil din zilele noastre), dar se leagă de mesajul cărţii.

La Salonul Internaţional de Carte de la Torino ediţia 2011 a fost prezentată traducerea romanului Zogru.  Cum a fost primit volumul şi cum ţi s-a părut, în general, receptarea cărţii româneşti?

La Torino am avut mai multe evenimente, am dat interviuri şi m-am bucurat de prezentarea elogioasă a lui Marco Dotti. Apoi, am dat autografe unor cititori italieni, ceea ce desigur m-a încurajat. Printre ei au fost si nişte foarte simpatici elevi de la un liceu torinez, pe care îi salut cu această ocazie. În plus, standul României a fost destul de animat anul acesta, a existat un oarecare interes din partea presei, iar, judecând după zâmbetul fericit al editorului meu, Mauro Bonanno, nici vânzările n-au fost proaste. De altfel, Mauro a venit şi la Gaudeamus, luna trecută, unde a participat alături de Răsvan Popescu si de mine la două dezbateri pe tema traducerilor. Întrebat de un reporter de ce publică roman românesc, răspunsul lui a fost destul de stimulativ pentru noi: literatura bună nu se judecă după apartenenţa naţională. Mauro Bonanno este profesor la Universitatea din Catania şi mizează pe un public format, cult, amator de literatură. Editura lui are un sediu în Sicilia şi unul la Roma. Pentru o carte, mai ales pentru un roman, contează enorm două lucruri: traducătorul şi promovarea editorului. Cred că am avut noroc cu Zogru şi de editor bun, dar şi de un traducător excelent: Roberto Merlo.

Cum ai perceput lumea editorială italiană?

Cu edituri diversificate şi obsesii universale. Respectiv, cărţile clasice erau aliniate impecabil, iar volumele semnate de vipuri străluceau imprimate pe postere fâlfâitoare. Pe de altă parte, editorii italieni mi s-au părut mai calzi, lipsiţi de formalismul editorului european. Într-o zi am anulat verbal un contract cu o editură şi în aceeaşi zi am semnat contractul cu alta.

Dacă ar fi să alegi trei lucruri care te-au impresionat cel mai mult în Italia, care ar fi acelea?

Ostia Antica, aerul din Roma şi prima mea călătorie în Italia. În legătură cu acest din urmă punct trebuie să dezvolt puţin: eram pe la începutul anilor ’90. Bineînţeles, atunci călătoream cu trenul. Voiajul a fost lung, dar nu aveam bagaje. Doar o geantă cu nişte cărţi şi un borcan. Nu era chiar un borcan oarecare, ci unul în care dormea o şopârlă îmbibată-n formol. Normal, borcanul era însoţit de documente, căci îl duceam la Universitatea din Florenţa. Am intrat în Italia şi doi vameşi au urcat în tren: un el grăsuliu şi bronzat şi o ea ca o viespe. Au cerut vreo două paşapoarte, apoi au dat cu ochii de mine şi imediat mi-au spus să cobor. Mărturisesc că eram mai mult curioasă decât indignată de întâmplare. Pe vameşă o chema Marianna şi era înţepenită ca un activist de raion, de pe vremea lui Ceaşcă. În timp ce vameşul era un bărbat melancolic.
Mai târziu am aflat că mă confundaseră cu o japoneză, acuzată de mai multe delicte.  Dar acest lucru este neînsemnat pentru povestire. Important e ce s-a petrecut după-aceea. Mi-au cerut, în fine, paşaportul, invitaţia şi m-au pus să desfac geanta. Eu m-am conformat fără întrebări, iar ei  au făcut cunoştinţă cu şopârla. Marianna era isterică, nu merită să insist. În schimb, vameşul, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, a făcut ceva ce n-am mai putut să uit niciodată. În locul ăla apăsat de ameninţări, faţa lui aproape contemplativă s-a deschis ca un crin, şi, până să realizez ce se întâmplă, a izbucnit într-un râs cu lacrimi, lung, molipsitor şi gratuit. Iar acel râs reconfortant şi autentic a devenit imediat pentru mine primul eveniment 100% italienesc.

La ce lucrezi în prezent?

Lucrez la un scenariu de film.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 1, ianuarie 2012, anul II)