Războiul şi „Corpul uman”. Cu Daniela Zeca-Buzura despre romanul lui Paolo Giordano „E surprinzător cum Giordano, la 30 și puțin de ani, după un roman în care părea că și-a trasat marca scriitoricească, răstoarnă complet felul în care face pagina. După acest al doilea roman ajungi să înțelegi cum în război suntem numai corp, în viața civilă riscăm să fim numai ochi (pentru că suntem livrați total într-o lume digitală, virtuală), iar această segregare extrem de frustrantă și de periculoasă pe termen lung ne definește, de fapt, ca fragmente și nu ca întreg, ceea ce este o mare temă de reflecție pentru cine reușește să o vadă printre rânduri”. Pornind de la romanul Corpul uman de Paolo Giordano, publicat spre finele anului trecut la Editura Humanitas, într-o foarte reușită traducere a lui Vlad Russo, Daniela Zeca-Buzura ne propune o fină analiză pe o temă sensibilă şi extrem de actuală: războiul cu multiplele sale implicaţii, dar şi absența războiului, „războiul absent care face morți, care distruge corpuri, mutilează vieți. De fapt, acesta este noul paradox, care va crea în continuare literatură și în fața căruia ar trebui să căutăm, prin literatură, adevărurile din istorie: absența unui război al cărui suflu ne ia totuși prin surprindere și care ne aduce în situații precum Charlie Hebdo, care sunt adesea mărci pe viață”. Tind să cred că Giordano chiar asta a și vrut, să inducă o pistă de receptare falsă și amendată imediat, pentru că după primele 25 de pagini tematizarea se conturează în complexitatea ei. Însă, deși întoarce acele busolei aparent în altă direcție, corpul uman este la rândul său un personaj. Mai mult, cred că protagonistul, tutorele acestor pagini foarte puternice este de fapt corpul uman. Giordano putea să pună un titlu foarte comercial care să vizeze direct războiul sau Afghanistanul – tactică prin care mulți au făcut averi, au ținut prima pagină a ziarelor prin exhibarea acestor teme foarte la modă: Afghanistan, Irak. Or el spune neutru „corpul uman”, aproape ca într-un tratat de anatomie. Adoptând astfel un aparent ton neutru: o alegere literară – și nu numai – foarte reușită. Corpul uman, așa cum se manifestă el într-un teatru de război, sintetizează toate celelalte teme ale fragilității umane. Exact asta și face autorul italian: convoacă atât de multe teme, încât la un moment dat te întrebi cum o să se descurce cu atâtea mize. Ei bine, el le pune în ordine, pentru că deși chemarea la start este tranșantă, rezolvarea se face printr-o singură lentilă, aceea a înțelegerii profunde a labirintului uman a cărui primă și cea dintâi exprimare este corpul. Unii rămân doar la atât, soldații rămân de multe ori numai pe acest palier: toate dilemele lor metafizice sau numai stările de greață pentru că au mâncat un vițel infectat tind să rămână la acest nivel, urcă greu și numai episodic la un etaj superior de la care încep să problematizeze. Nu pentru că nu ar avea organ pentru asta, ci pentru că frica și reflexul războiului nici nu le lasă răgaz pentru mai mult. Paolo Giordano ajunge în Afghanistan ca reporter, dar încheie această experiență scriind un roman, producând cel mai probabil o răsturnare a propriului orizont de așteptare. Așa cum și așteptările cititorului sunt dejucate. Nici nu ajunsesem la jumătatea romanului și aveam convingerea că Giordano este medic. Știam vag că este fizician și atunci când am citit Singurătatea numerelor prime am ajuns să-l asociez lui Houellebecq, numai pentru că erau la mijloc particulele elementare care-i leagă, pe unul ficțional, pe celălalt în profesie. Când am aflat că nu e medic, m-am gândit – continuând să citesc – că ar putea fi militar, dar nici militar nu este. Îl consider pe Giordano un foarte bun scriitor al alterității (iar asta mi-a plăcut foarte mult în Corpul uman). Nu știu dacă el s-a vrut asta sau nu. Cred că Giordano – ca și mine într-un fel, încercând să fac o paralelă hazardată, proportion gardée – uzurpă acest mit conform căruia, în lumea globală, nu mai poți să scrii decât despre ceea ce cunoști cel mai bine. El nu este medic, nici soldat, se duce pentru o singură dată pe un front hibrid, dar scrie ca un cunoscător. În ce măsură experiența de război a lui Paolo Giordano în Afghanistan devine o cheie de lectură a corpului uman aflat într-o situație limită, exemplară, sau lucrurile stau mai degrabă invers, și anume corpul uman devine o cheie de lectură a războiului? Seducția și reușita literară sunt cu atât mai mari cu cât Giordano a înțeles, ca un observator atât din afara armatei, cât și din afara medicinei sau a oricărei patologii, restricția și miza principală a actualelor războaie, a căror natură este bicefală: sunt mediatice și hibride. Ne găsim la o distanță de 70 de ani de la încetarea celui de-al Doilea Război Mondial, o perioadă mică la scara istoriei, dar îndeajuns de lungă la scara memoriei umane. Ne apropiem încet, încet de un secol de la încheierea celui dintâi. Vorbim despre teatre de război, dar în ce măsură mai avem memoria războiului în Occident? Cred că nu o mai avem, iar aceasta este o convingere pe care mi-am format-o ca jurnalist, nu ca autor. Încercând să marchez în România, într-o analiză de televiziune, un secol de la Primul Război Mondial, am parcurs admirabila carte a lui Margaret McMillan, un tratat aproape romanesc ca detalii și subtilitate, care se cheamă Războiul care a pus capăt păcii și care arată cu degetul spre răni foarte puțin cicatrizate. N-am învățat nimic dintr-o tragedie care a schimbat realmente vitalitatea Europei după aproape cincizeci de ani de mici izbucniri armate, dar în principiu de relații internaționale, de pacifism înfloritor și de punți ale alterității care abia se creaseră între America și Europa, între statele europene. Tot acest război e văzut mai nou, nu numai de această autoare, dar și de mulți alții, ca un război hazardat, care a scăpat printre degetele unor lideri ai momentului și care la nivel mondial a făcut o flamă surprinzătoare, ce nu s-a mai putut închide cu adevărat. În acest sens, la doar douăzeci de ani distanță izbucnește al Doilea Război Mondial, urmat de un Război rece și multe alte conflicte, nu doar la nivel european, ajungând până la Ucraina de astăzi... În ordinea alarmei și a înțelegerii lumii, înclin să cred că din 2001 încoace sau din 2003, ba poate chiar mai devreme, de la Sarajevo încoace, în orice caz, de la piciorul veacului, mai mult fac pentru pace scriitorii decât strategii. Un roman ca al lui Giordano arată mai mult, spune mai multe decât un discurs al lui Obama. De pildă, intervenționismul american, așa cum apare și în acest roman, salubrizează, dar nu vindecă nimic. Un personaj chiar spune asta: noi plecăm de aici și dezordinea va fi la loc, dar măcar curățăm locul. Or asta nu-i nici măcar un paliativ, este o ordonare temporară, precum prima zăpadă. Sunt mai multe voci puternice ale narațiunii americane și europene care spun asta cu ambii plămâni, dar ideea este cât anume vrem să auzim. Vorbeați despre alteritate ca temă de profunzime în romanul lui Giordano. Direct legată de aceasta este și prezența corpului feminin într-un teatru de război, ca o particularitate a corpului uman, chiar dacă în roman întâlnim o singură prezență feminină mai bine conturată. Nici nu cred că vrea să fie mai multe, pentru că această Zampieri are o funcție metonimică, include toată atracția, dar și repudierea camarazilor săi. E o femeie într-o lume a bărbaților, încercând să fie ca ei, oscilând între propria feminitate și angajamentul față de armată. Un personaj văzut prin ceilalți, de fapt, admirabil, care se definește în primul rând prin ochii celorlalți bărbați, de la comandantul care este nervos că ea nu poate să încarce mitraliera, până la acest novice aproape imberb care este sedus de apropierea ei și se îndrăgostește până la urmă de ea, însoțită de remarca derutantă a unuia dintre colegii săi: orice femeie care se înrolează are ceva la cutiuță. Pe de altă parte, o putem interpreta și ca pe o critică la adresa unui feminism exacerbat, pentru că în definitiv Zampieri suferă limitele propriului corp. În toată această efervescență a unei mereu căutate egalități între cele două sexe, Giordano vine și subliniază foarte fin imposibilitatea unei egalități perfecte. Și eu o văd ca pe un personaj de contrapunct pe această femeie-soldat, iar contrapunctul acesta creează spații admirabile literar vorbind, pentru că ea se străduiește să apese ca un bărbat pe mitralieră, iar noaptea, când este de gardă, plânge ca o femeie spunând că „m-a tratat ca pe-o domnișoară”, episod care demonstrează o înțelegere a realității și a corpului – ca să rămânem în pagină – cum sincer, probabil tot dintr-un clișeu, nu mă așteptam și am fost plăcut surprinsă să găsesc la un scriitor bărbat de treizeci și puțin de ani. Tot de corpul uman și de experiența acestuia în război este direct legat sindromul post-traumatic. De unde greutatea de a-l recunoaște ca atare sau de ce, atunci când este recunoscut, nu ai niciun pacient în dreptul lui, așa cum se întâmplă în cazul armatei române? Or Paolo Giordano descrie traumele pe care soldații le suferă fie și numai după un prim contact, cum se întâmplă după prima noapte de atac, când unul dintre ei, la încetarea alarmei, nu vrea să mai iasă din adăpostul subteran. Admirabilă și plină de înțelegere scena respectivă, cum este și aceea a dansului în jurul șarpelui ucis. Este de fapt o eșapare umană, a corpului în primul rând, dusă până la grotesc: acolo dansează corpuri, nu vieți, nu minți, corpuri care merg până la a-l provoca pe celălalt să lingă șarpele, să pună limba pe el pentru a spune ce gust are. Acestea sunt expertize anatomice, organice, prelevări de contact, în care mintea are o funcție periferică, și prin care un corp înfricoșat reacționează. Asta mi s-a părut extraordinar. Reprezintă, într-un fel, o primă eliberare, insuficientă însă, dintr-un posibil sindrom post-traumatic. Pentru că acei soldați care dansează ca un trib neevoluat în jurul unei capturi agățate de un cârlig sunt potențialii sau, uneori, sigurii pacienți ai războiului mut pe care încep să-l ducă cu ei atunci când sunt în permisie, când se întorc la intimitate, la viața personală. De altfel, romanul chiar cu asta se și deschide: momentele de după încheierea misiunii, când vechii camarazi nu se mai caută, se evită, și-au schimbat meseria… Exact, tocmai ca să nu vorbească despre o durere comună, care nu este elucidată tocmai pentru că a fost în primul rând trăită de corp și are acum timp să iasă la suprafață cu forță. Sunt traume, drame, neînțelegeri ale corpului în primul rând și câtă vreme mintea, care este un etaj superior, nu le procesează îndestul, atunci evitarea, retragerea reprezintă tacticile cele mai sigure și mai la îndemână. În ce măsură răspunde Corpul uman al lui Paolo Giordano – ca un arc peste timp – la Deșertul tătarilor al lui Dino Buzzati? Într-o bună măsură, dar nu numai la Deșertul tătarilor, ci și la Adio, arme, și la multe alte romane care din conjuncturi, mode literare și mentale n-au putut spune atât cât Giordano a putut spune azi. Nu ajunseseră încă la saturația mediatică, vizuală în care trăim noi, și atunci acest roman este un răspuns peste timp la niște strigăte care au rămas mai înăbușite, căci autorii lor nu făceau parte din lumi atât de dispuse să-și exprime disperarea și alarma. Cred că în literatura de bună calitate, pe care noi o privim fie ca pe un patrimoniu, fie ca pe o suită de sertare închise, cărțile – care au propria lor viață dincolo atât de public, cât și de autorii care le-au generat – își răspund unele altora, creează de fapt o polifonie de la care, dacă am fi atenți, am primi mult mai multe răspunsuri decât credem la prima vedere. Împărtășiți cu Paolo Giordano, două profesiuni de credință: cea a jurnalistului și cea a scriitorului. Puși în fața unui astfel de subiect cum este războiul, corpul uman în vreme de conflict, care dintre cei doi reacționează mai întâi: scriitorul sau jurnalistul? Filtrele prin care observați se succed sau sunt atât de pătrunse încât nu pot fi despărțite? Uneori se bat între ele și de aici cred că vine și cartea. Pentru că jurnalistul privește cu o luciditate rece care este a minții și cu o viteză de reacție exersată care este tot a minții, aceea a profesiei de a livra informația, de a fi în actualitate, de a fi primul, de a nu devia de la adevărul imediat. O practică pe care o înțelegi greu, și atunci când o exersezi devine o a doua piele. Iar după acest spartan exercițiu, vine imediat suflul scriitorului, care nu este unul al minții, ci al vintrelor, al emoțiilor, ca la Giordano: ba al burții, ba al mucilor uscați pe care Zampieri i-i șterge tânărului care este la prima întâlnire cu conflictul armat și cu istoria. Și pentru a duce analogia mai departe, asemenea scriitorului italian, în urma contactului direct cu Orientul, ați ieșit din matca jurnalistului pentru a reintra în cea a scriitorului. Imediat după ce am terminat Trilogia Orientului, am avut două satisfacții: aceea a șansei că m-am putut întoarce în literatură după nouă ani de tăcere – un mare risc asumat – și, în egală măsură, a norocului ca autor și om că am putut traversa, în profunzimea lor, niște experiențe care pentru mine nu au fost turistice, ci, fără niciun fel de emfază, cu adevărat inițiatice. M-am pregătit mult pentru ele și am făcut adevărate imersiuni, încercând să înțeleg cât mai mult lucrurile în adâncimea lor, ceea ce face și Giordano. Că am reușit sau nu, asta este deja o altă discuție. Dar senzația a fost de mare șansă, o șansă uriașă pe care am primit-o. Pentru că peste tot în romanul tânărului italian apare o întrebare nerostită: ce mi s-a întâmplat important până la această vârstă? Mulți aleg să se înroleze ca soldați nu atât pentru bani, căci depășesc rapid faza asta, cât pentru intenția de a trăi experiențe extreme, importante, altele decât conformismul, confortul și uneori chiar deruta vieții civile, călduțe, care sălășluiește în noi și ne împresoară în toată lumea democratică. Trăim o lume a belșugului, a promisiunilor îndeplinite, dar care prescrie vieți în care nu se întâmplă mare lucru dincolo de fast-food, de niște amoruri (unele poate chiar plătite), de cultul fericirii sau al corpului perfect. Am puteam spune că facem parte dintr-o generație liberă de istorie și de presiunea marilor sale idealuri, dar nu cumva tocmai acest context este cel care îi împinge pe atâția – ca pe eroii lui Giordano – înspre teatrele de război, în încercarea de a trece dincolo de viața obișnuită, de a-i da acesteia din urmă un sens ceva mai înalt? Și nu doar atât, ci și o axă simbolică. Confortul ne este de multe ori suficient, ne imprimăm de el, ne bucurăm de el, consumerismul ni se pare un soi de atletism necesar, dar la un moment dat, iar asta se întâmplă, cum foarte bine zice Giordano, în deceniul al doilea și al treilea dintr-o viață, avem nevoie de axă simbolică. Cred, asumând și vorbind strict la persoana I, că am avut atâta perseverență și dorință de a desface alteritățile repudiate cu care trăiam ca european față de Orient și pentru că nu am putut deocamdată, ca generație a Revoluției din ’89, să înțeleg și să scriu despre asta. Ne puteți detalia acest gând, acest proces de înțelegere al propriei istorii recente prin intermediul istoriei altuia? Eram de convingerea că numai episodic poți să faci o astfel de imersiune într-o cu totul altă cultură. Dovadă că și Giordano, care nu-i nici medic, nici soldat, face un singur episod profund, Afghanistanul, iar apoi iese la suprafață, cu conștiința exactă că mai mult nu se poate, că altfel ai trișa, că nu poți fi ca un nativ. Cu mine a fost la fel. Ceea ce n-am găsit în niciun fel posibil de rezolvat cu Revoluția din ’89, am făcut 20 de ani mai târziu, înțelegând alteritatea în altă zonă, în alt timp. Într-un fel ceea ce s-a întâmplat cu toate revoluțiile Estului a fost un decalaj uimitor, oameni care erau tineri înainte de 22 decembrie 1989 s-au trezit brutal într-o lume care nu mai era a lor și în care nu mai erau atât de tineri. Această rană neînchisă e foarte greu de tratat literar, dovadă că mulți s-au apropiat de ea, dar au descifrat-o parțial. Eu însămi am încercat într-un roman foarte scurt din 2000 care a eșuat complet, era prea devreme, eram prea tânără, dar asta mi-a dat energie un deceniu mai târziu pentru același subiect al alterității, dar pe o cu totul altă tematizare. Nu, nu mă gândeam, pentru că definițiile despre mine erau următoarele: un personaj contemplativ, sedentar, urban. Dintr-o dată, am lăsat toate aceste identificări la o parte pentru deșert, imprevizibil, pericol, pentru că mi s-au părut singurele porți spre o lume care mă atrăgea într-un fel care nu era exotic. Unele voci critice au vorbit despre exotism, despre evazionism, însă toate acestea nu sunt decât niște decoruri de suprafață, tocmai ca să poți aluneca prin ele precum pe gheață spre niște zone de clar-obscur, care de obicei ne sunt camuflate. Și ca să vă răspund complet, nu mă gândeam și pentru faptul că eram total prizonier clișeelor despre care am vorbit și mai devreme: mi-era frică de lumea arabă. Nu înțelegeam, dar aveam o frică în mare parte cultivată de opiniile comune, europene, în care mă învârteam. Abia după repetate călătorii și încercări de a sparge acest prim strat, care este mereu unul înșelător, am plonjat în niște descoperiri pe care nu le intuiam în niciun fel.
Interviu realizat de Cristina Gogianu |