Evul Mediu la Timişoara: importante descoperiri arheologice

La Timişoara, în cadrul lucrărilor unui amplu proiect de reabilitare a centrului istoric, sunt scoase la iveală vestigii arheologice de mare interes ştiinţific despre care ne vorbeşte domnul Dan Leopold Ciobotaru, manager al Muzeului Banatului.


Domnule Ciobotaru, care sunt cele mai importante descoperiri arheologice făcute recent şi cum vor fi acestea puse în valoare?

Cu ocazia demarării proiectului european de reabilitare a cartierului istoric al Timişoarei, au fost demarate cercetările arheologice preventive deocamdată în pieţele Libertăţii şi Sf. Gheorghe. Deosebit de importante sunt dezvelirea fundaţiilor bisericii medievale din piaţa Sf. Gheorghe, precum şi a structurii pieţei medievale. De asemenea, cimitirul medieval musulman de aici este în curs de finalizare. În piaţa Libertăţii, au fost scoase la lumină fundaţiile băii turceşti, cu o structură complexă, inedită pentru arheologia bănăţeană. Fiecare din aceste descoperiri sunt însoţite de inventar arheologic, care va fi analizat şi publicat ulterior săpăturii. Desigur că, pe lângă materialele care vor fi expuse în muzeu, sperăm ca în pieţe să se contureze un spaţiu de conservare in situ a descoperirilor arhitecturale medievale, care să crească potenţialul turistic al oraşului.  

Restaurarea Castelului Huniade al Muzeului Banatului este o componentă fundamentală în reabilitarea centrului istoric al Timişoarei. Ce reprezintă acest obiectiv pentru oraş şi în ce fază se află lucrările?

Acest monument este o emblemă a oraşului, fiind cea mai veche construcţie din Banatul istoric în folosinţă permanentă. Lucrările de consolidare sunt spre final, iar proiectul european câştigat de Consiliul Judeţean Timiş va fi demarat în această primăvară. Astfel, în câţiva ani va putea fi pus la dispoziţia publicului un spaţiu restaurat, cu expoziţii permanente refăcute, care vor avea un aport substanţial la oferta culturală a Timişoarei.

Rămânând în sfera restaurării monumentelor, în ce măsură Muzeul Banatului poate fi un punct de referinţă pentru formarea celor care îşi desfăşoară activitatea în acest sector specific?

În cadrul instituţiei noastre activează experţi în restaurare cu acreditare internaţională, care au efectuat lucrări de restaurare a unor monumente de artă reprezentative pentru oraşul Timişoara. Totuşi, multe din monumentele din ţară suferă de degradare şi este necesară iniţierea unui program naţional de formare de restauratori, în diferite specializări. Muzeele noastre pot fi partenere în cadrul unui astfel de program.  

Referindu-ne apoi la legăturile cu Italia, acestea au fost multiple în istoria Banatului. Care sunt cele mai semnificative în viziunea dumneavoastră?

Începând de la patrimoniul comun specific Imperiului Roman, aceste legături au fost permanente în istoria Banatului. Prezenţa unor castre şi aşezări civile din această perioadă pe teritoriul Banatului este reprezentativă în acest sens. În perioada evului mediu, putem menţiona doar instalarea la Timişoara a regelui Carol Robert de Anjou, moştenitor al tronului Ungariei, provenit din sudul Italiei, apoi seria de condotieri de origine italiană au marcat istoria politică şi militară a Banatului medieval. În perioada modernă, militari de prestigiu de origine italiană şi-au pus amprenta asupra dezvoltării şi modernizării Banatului de către Imperiul Habsburgic. De asemenea, prezenţa unor investitori italieni şi a meşterilor aduşi pentru noile îndeletniciri introduse în această perioadă este atestată documentar.   

Ajungând în zilele noastre, ce iniţiative culturale aţi realizat până acum cu Italia şi ce schimburi sau direcţii de colaborare vedeţi în perspectivă? 

Muzeul Banatului întreţine relaţii de colaborare culturală cu cercetători din Italia în cadrul unor programe comune de cercetare arheologică în Banat. De asemenea, prin intermediul Consulatului General al Italiei la Timişoara, Muzeul Banatului a fost gazda unor manifestări culturale de excepţie, între care s-a remarcat expoziţia interactivă „Geniul lui Leonardo. Maşinile şi invenţiile sale”, care s-a bucurat de un număr impresionant de vizitatori.
Reprezentanţi ai instituţiilor de cultură timişorene au participat la promovarea ofertei culturale şi turistice ale regiunii în cadrul manifestărilor organizate de Centrul cultural român din Veneţia.

Care consideraţi că sunt punctele tari ale Timişoarei pentru candidatura la titlul de capitală europeană a culturii în 2021?

Imaginea unui oraş central-european, cu o populaţie cosmopolită, care a asimilat influenţe din zonele învecinate şi din întreaga Europă, reflectate în arhitectură, comportament şi structură socială. Diversitatea etnică a oraşului este reflectată în instituţii culturale de o mare varietate, care oferă un aspect unic din acest punct de vedere în România.
Patrimoniul arhitectural cu valoare istorică este deosebit de valoros, rezervaţiile arhitectonice fiind reprezentative pentru zona sud-est europeană.

Care sunt, în schimb, aspectele care ar trebui modificate sau consolidate? Ce propuneri aţi putea face pentru prezentul şi viitorul acestui oraş?

Patrimoniul Timişoarei se află într-un proces de reconsiderare şi restaurare, începând cu monumentele şi clădirile, şi apoi ale ansamblurilor arhitectonice individualizate. Toate intervenţiile de această natură trebuie să aibă în vedere evoluţia istorică a Cetăţii şi ulterior a oraşului Timişoara. Bogăţia foarte mare a acestui patrimoniu este şi punctul său slab, deoarece costurile restaurării sunt ridicate şi necesită mult timp.
Cred că obstacolul principal pentru dezvoltarea ofertei turistice a oraşului constă în mentalitatea locală, care nu vede Timişoara ca oraş turistic, deşi fluxul de vizitatori există permanent. Realizarea programului integrat de strategie culturală a oraşului este un obiectiv la care se lucrează în prezent şi care va asigura angajarea rapidă a autorităţilor locale în procesul de îndeplinire a cerinţelor pentru titlul de capitală culturală europeană.

Imagini de la şantierul arheologic din Piaţa Sf. Gheorghe din Timişoara

Şantierul arheologic este coordonat de arheologul Florin Draşovean de la Muzeul Banatului din Timişoara, care ne oferă o privire de ansamblu asupra recentelor descoperiri, într-un interviu pe care îl publicăm în format audio.

Fotografii: Liviu Tulbure
Interviuri realizate de Afrodita Carmen Cionchin

Incursiune în istorie: Biserica Sfântul Gheorghe din Cetate (demolată 1914)

Acuarelă atribuită unui anume Anton Fiala, din Timişoara, la mijlocul secolului al XIX-lea, aflată la Muzeul de Artă

Acest lăcaş de cult, cu o lungă şi zbuciumată istorie de peste şase secole, îşi avea originile în evul mediu. Anul exact al construcţiei nu-l cunoaştem, dar ştim cu siguranţă că deja în 1323 (după alte surse 1325) biserica Sfântul Gheorghe exista deja. Aceasta pentru că în anul menţionat, la data de 21 ianuarie, lui Cenad de Telegd, prepozit al catedralei din Oradea, îi este confirmată oficial, la Timişoara, în biserica Sfântul Gheorghe, numirea în scaunul de episcop de Eger. Consacrarea sa întru episcop s-a făcut însă în biserica Sfântul Ladislau, a călugărilor dominicani, tot în urbea de pe Bega. Dacă biserica Sfântul Gheorghe a avut de suferit, asemenea catedralei catolice din Cenad, în cei câţiva ani de dinainte de 1552, pe când tulburările religioase legate de apariţia Reformei protestante îşi făceau simţită prezenţa şi în Banat, nu vom putea şti niciodată. Cert este însă că vechiul lăcaş creştin a fost transformat după cucerirea Timişoarei de către otomani în moschee, el rămânând în istorie, în această perioadă drept „moscheea mare” a cetăţii Timişoarei. Săpăturile arheologice realizate în vara lui 2006 în acest areal au scos la iveală şi existenţa unui vechi cimitir ce pare să fi funcţionat în perioada pre-otomană în imediata apropiere a zidurilor bisericii. Descoperirea unui fragment de monument funerar otoman în straturile superioare din situl acestui cimitir pare să ne spună că cimitirul a fost folosit şi de otomani. Odată cu eliberarea Banatului şi a Timişoarei, în octombrie 1716, în preajma fostei biserici îşi încep activitatea călugării iezuiţi, primii cronicari moderni ai episcopiei de Cenad şi ai oraşului nostru. Împăratul Carol al VI-lea de Habsburg, la propunerea preşedintelui administraţiei Banatului Timişan, Francisc de Vallis, a aprobat o fundaţiune (financiară) stabilă pentru susţinerea activităţii a patru preoţi-călugări şi a unui călugăr simplu ai acestui vestit ordin, care să activeze la Timişoara şi să fie cunoscători ai limbilor vorbite în oraş. Sosind în urbe, călugării au primit jurisdicţie canonică pentru teritoriul cetăţii şi al împrejurimilor. Sub păstorirea episcopului Ladislaus de Nádasd, superiorul iezuiţilor din Timişoara avea şi atribuţiile unui vicar general episcopal „peste părţile bănăţene”, episcopul rezidând la Szeged şi putând doar rar veni în oraşul de pe Bega. În 1716 iezuiţilor le-au fost date în folosinţă trei case turceşti situate în proximitatea fostei mari moschei a cetăţii. Până la 8 aprilie 1718 ei au servit Sfintele Liturghii în biserica franciscanilor bosnieci (la rândul ei o fostă moschee), moment din care s-au instalat în mod festiv în lăcaşul lor, devenit oficial biserică parohială a cetăţii. Binecuvântată şi dată în folosul cultului la această dată, biserica a primit un hram nou: „Ridicarea cu Trupul şi Sufletul la Cer a Sfintei Fecioare Maria” cu atributul de „serena”, adică a „vremii bune”. Acest cuvânt se referea la vremea favorabilă asediului de care s-au bucurat armatele austriece la asediul şi cucerirea Timişoarei, un adevărat aliat meteorologic, pus pe seama ajutorului ceresc al Maicii Domnului. În acest context, al istoriei militare a oraşului nostru, trebuie menţionat faptul că tot un iezuit a fost şi capelanul prinţului Eugeniu de Savoya, acest lucru fiind atestat şi pentru perioada lui octombrie 1716. Tot un iezuit, Michael Gastager, superiorul mănăstirii din Timişoara, a aşezat în mod solemn, la 25 aprilie 1723, piatra de temelie a noii fortificaţii de tip Vauban, a urbei.
În anul 1725 aici a fost fondată Confraternitatea Patimilor Mântuitorului, o asociaţie pioasă formată din laici care îşi propuneau să mediteze mai profund patimile lui Cristos, să ducă o viaţă intensă de rugăciune, să se îngrijească de cei bolnavi, să îi împace pe cei certaţi, să îi conducă pe cei răposaţi pe ultimul drum, să îi însoţească pe preoţi atunci când duceau sacramentele muribunzilor şi să îi înveţe carte pe cei neştiutori.
După 1716, iezuiţii primind cele trei vechi case turceşti, ei şi-au amenajat aici reşedinţa, precum şi o şcoală latină. Oficial însă, această şcoală a fost deschisă la 6 noiembrie 1725, prima zi de şcoală fiind însă cea următoare, 7 noiembrie. În 1733, localul vechi al şcolii a fost abandonat, elevii şi clasele fiind adăpostiţi în reşedinţa (mănăstirea) nou edificată. Şcoala latină a iezuiţilor timişoreni a fost prima, şi pentru multă vreme, cea mai înaltă şcoală a Banatului habsburgic. Un curs de filosofie a fost însă introdus aici abia după mulţi ani.
Rangul important al acestei biserici pentru oraşul Timişoara şi pentru Banat se desprinde din faptul că între 1717-1730/32 ea a fost biserică a ordinului şi totodată vicarială, pentru vicarul iezuit, practic o co-catedrală alături de Sfântul Demetriu din Szeged, iar din 1730/32 şi până în 1754, odată cu mutarea sediului episcopal de la Szeged la Timişoara, ea a devenit unicul lăcaş-catedrală al Diecezei de Cenad. Rolul de catedrală al acestei biserici este atestat şi de faptul că aici a fost îngropat, printre alţii, în cripta ce se pare că exista sub lăcaşul de cult, episcopul de Cenad Adalbert von Falkenstein, decedat în anul 1739, primarul Timişorii Peter Solderer, precum şi mulţi călugări, al căror număr rămâne necunoscut. La demolarea bisericii, în 1914, se pare că osemintele celor înhumaţi aici, între ei şi episcopul Falkenstein, au fost transferate, într-un mormânt comun, în cimitirul militar din fosta Cale a Lipovei, azi Sever Bocu.
Începând din 1754, odată cu celebrarea primei Sfinte Liturghii în Dom, biserica îşi pierde calitatea de catedrală. Tot din acest an încep şi ample lucrări de refacere şi reamenajare a faţadei principale, care vor dura paisprezece ani, mai precis până în 1769 (alte surse spun că lucrările au durat până în 1771). Noua faţadă a fost realizată în stil baroc de meşterul zidar Franz Anton Platel, care semnează în 1767 două desene – faţada şi secţiunea transversală a bisericii (păstrate în Arhiva Camerei Aulice din Viena, cu menţiunea că acestea sunt doar cópii).
Prin desfiinţarea Ordinului Iezuiţilor în anul 1773, biserica împreună cu reşedinţa acestora (construită între 1730-1733, iniţial cu un singur etaj) sunt trecute în proprietatea oraşului liber crăiesc. Iezuiţii rămaşi în oraş trec în rândurile clerului diecezan, care de acum înainte va administra şi parohia cetăţii, biserica rămânând şi pe mai departe una parohială. În anul 1806, prin plecarea franciscanilor provinciei monastice „Sanctissimi Salvatoris” din mănăstirea şi biserica Sfânta Ecaterina (azi pe strada Bolyai Janos), parohia cetăţii este transferată la această locaţie şi în această biserică, vechea biserică „Sfântul Gheorghe” devenind imediat biserică a Seminarului Teologic înfiinţat în acelaşi an în clădirea ce se afla lipită de lăcaşul de cult. Acest rol i-a rămas până în anul 1914, când, în urma ridicării edificiului noului seminar teologic şi a noii capele, dar şi a punerii în aplicare, parţial, a noilor planuri de dezvoltare urbanistică a Timişoarei, biserica şi vechiul edificiu au fost demolate. Azi, doar piaţa botezată „Sfântul Gheorghe” ne mai aminteşte de această veche biserică şi de trecutul ei fascinant.
Un fapt interesant este şi aducerea la Timişoara, în turnul bisericii Sfântul Gheorghe, în urma descoperirii sale în 1807, la Bulci, a unui mare şi vechi clopot, datat la anul 1468 şi sfinţit în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail. Clopotul abatelui Dominic, numit şi „Taurul din Bulci“, poate tocmai datorită sunetului său, a fost montat pentru scurtă vreme, între anii 1870-1873, din dispoziţia episcopului Alexander Bonnaz, în turnul acestei biserici, tocmai datorită faptului că aceasta se afla foarte aproape de palatul episcopal, iar dangătul său putea fi auzit uşor şi de cei ce locuiau în palat. Totuşi, sunetul său straniu nu se potrivea în ansamblul clopotelor oraşului, fapt care a făcut ca în 1873 să fie din nou demontat şi depus definitiv în Muzeul Naţional de Istorie din Budapesta.

Claudiu Călin

Fotografii de la 1886 realizate de parohul Josef Brand, preotul romano-catolic al Cetăţii,
el însuşi un renumit si pasionat fotograf

(nr. 1, ianuarie 2014, anul IV)