Corneliu Murgu: „Am adus ceva din spiritul italian la Opera din Timişoara”

„În 12 ani pot spune că suntem probabil Opera cea mai bună din toată regiunea, apreciată şi recunoscută peste tot în ţară”. Maestrul Corneliu Murgu, al cărui destin uman şi profesional este strâns legat de Italia, ne vorbeşte despre realizările acestei prestigioase instituţii, pe care o conduce din 2000, deschizându-ne spre noua stagiune care marchează şaizeci şi cinci de ani de la primul spectacol al Operei Române din Timişoara.


Maestre Corneliu Murgu, când aţi intrat pentru prima dată în Opera din Timişoara?

La vârsta de trei ani şi jumătate bunica m-a dus pentru prima dată la operă şi am văzut Butterfly, mi-aduc aminte şi acum. De acolo a început pasiunea mea. Bineînţeles că părinţii nu prea voiau ca eu să mă îndrept spre muzică, dar până la urmă am reuşit, totuşi, să „înving” şi am terminat Facultatea de Muzică din Timişoara, după care am dat admitere la Conservatorul din Bucureşti, dar se pare că n-am avut destule „calităţi”. Am plecat astfel în Italia şi am intrat la Conservatorul Cherubini din Florenţa, pe care l-am absolvit, după care am ajuns la şcoala maestrului Marcello Del Monaco, fratele excepţionalului tenor Mario del Monaco.

Cum aţi ajuns la Florenţa?

Am fost într-o vacanţă în 1971 şi, fiind luna iulie când erau admiterile la Conservatorul din Florenţa, am dat şi eu acolo şi am intrat, după ce nu reuşisem în iunie în România, după cum vă spuneam. Am obţinut apoi diploma de „Maestru de canto” şi, între timp, o profesoară de literatură poetică şi dramatică m-a îndrumat spre maestrul Del Monaco, cel care a format nenumăraţi tenori la vremea aceea, şi înaintea mea şi în generaţia de după mine, eu fiind ultimul „cal alb”, cum obişnuia să spună.

De ce „cal alb”?

Pentru că era pe atunci o reclamă la pastă de dinţi în care alergau mai mulţi cai negri, doar unul singur era alb. Tu sei il mio cavallo bianco (Tu eşti calul meu alb, n.r.), îmi spunea Marcello. Am participat la un concurs la Vercelli în ’77, unde am câştigat premiul al doilea apoi, în februarie 1978, am dat o audiţie la Opera din Viena. Am fost reprogramat pentru iunie, când am fost angajat pentru doi ani ca tenor solist al Operei din Viena. Aşa a început cariera mea. Între timp, câştigasem şi concursul Toti dal Monte de la Treviso. Aşadar, am stat în Italia opt ani, din ’71 până în ’78, cât timp am studiat şi până mi-am început cariera. M-am reîntors apoi pentru trei ani, în perioada ’90-’93, şi am locuit la Verona unde găsisem un corepetitor extraordinar, care era şi dirijorul corului de la Arena din Verona, Aldo Danielli, cu care timp de douăzeci de ani am studiat toate partiturile. Cântam în toată lumea, de fapt, dar când trebuia să pregătesc o partitură, mă duceam la el. Stăteam şi la Verona, şi la Viena, şi la Monte Carlo. Cariera unui artist este de aşa natură că trei sute de zile pe an este plecat.

Ce reprezintă Italia în destinul dumneavoastră uman şi profesional?

Italia este pentru mine nu ţara de origine, ci ţara de adopţie, de formare profesională, eu făcându-mi un repertoriu exclusiv italian. Astfel, peste tot unde mergeam, şi colegii care nu erau italieni îmi vorbeau în italiană. Aceasta era, de fapt, noua mea limbă. De altfel, în 2000, după întoarcerea mea în România, mi-a fost mai greu la început cu limba română. Desigur, nu este vorba aici de snobismul nejustificat al celor care după doi ani de zile spun că nu mai ştiu româneşte. În cazul meu, faptul că vorbeam tot timpul numai în italiană şi trăiam într-o atmosferă în care se vorbea exclusiv italiană, citeam în italiană – de treizeci de ani fac zilnic parole crociate (rebus, n.r.) – a făcut ca şi gândirea mea să se formeze în această limbă.

A fost, aşadar, o paradigmă de gândire pe care aţi deprins-o odată cu venirea dumneavoastră în Italia.

Într-adevăr, când am ajuns în Italia în ’71, am început din nou să gândesc. Veneam dintr-o lume în care orizonturile erau limitate, într-o lume în care aveam acces la orice informaţie. A fost un impact enorm. A depins foarte mult şi de mine însumi, pentru că am vrut să acumulez o mulţime de lucruri pe care nu le cunoşteam. Cu atât mai mult cu cât am trăit la Florenţa, un oraş în care arta „transpiră prin toţi porii”. În octombrie anul trecut, la împlinirea a patruzeci de ani de când am început Conservatorul, am fost cu soţia într-un week-end la Florenţa, pe care ea nu o mai văzuse, iar eu, cunoscând oraşul, o duceam pe nişte străduţe micuţe în faţa câte unui monument imens, ca să fie cât mai mare impactul. Când am ajuns la Conservator, am văzut cât de mult s-a schimbat în toţi aceşti ani.

Cum aţi primit, din străinătate, momentul ’89?  

În 25 decembrie ’89 eram în Franţa, la Nisa, cu producţiile Cavaleria rusticană şi Paiaţe, şi am văzut la televizor ştirile despre ceea ce se întâmplă în Timişoara. Era în 22 decembrie. Auzisem deja că la Timişoara au început nişte frământări încă din 16-17 decembrie, dar nu ştiam despre ce era vorba. Am început apoi să ne sunăm românii între noi şi, în 26 decembrie, am organizat la Opera Comique din Paris un mare concert dedicat acestui eveniment. Au fost prezenţi Ileana Cotrubaş, Gheorghe Zamfir şi mulţi alţii, români şi străini, iar concertul a durat vreo patru-cinci ore, se strânsese şi lume în faţa Operei. Lucrul cel mai important a fost însă concertul extraordinar pe care l-am organizat în 30 ianuarie 1990 la Viena, la care au participat Placido Domingo, José Carreras, Claudio Abbado, Agnes Baltsa, Ileana Cotrubaş, Mariana Nicolesco, Eugenia Moldovan. Am dedicat acest concert României, cu strângere de fonduri, iar suma care s-a adunat a fost trimisă în ţară. Ne-am simţit datori să facem acest lucru.

În excepţionala carieră internaţională de 25 de ani, câte roluri aţi interpretat?

Ceea ce obişnuiesc să spun este următorul lucru: ca să consideri că un rol l-ai făcut, într-adevăr, bine, trebuie să îl cânţi de patruzeci de ori. În primele zeci ori îţi dai seama despre ce este vorba, între 10 şi 20 de ori începi să îl deprinzi vocal, între 20 şi 30 reuşeşti să-l interpretezi şi de la 40 de ori încolo îţi devine familiar. Este important să creezi un rol astfel încât să devină tu însuţi. Doar aşa lumea poate să spună: „Mă duc să-l văd pe Murgu în Paiaţe, nu Paiaţe cu Murgu”. Acesta este, de fapt, idealul. Pentru fiecare voce în parte, mai mult de şase, până la opt roluri ideale nu există. Am cântat douăzeci şi opt de roluri la viaţa mea, dar ideale au fost opt sau zece, în dramatic, unde mă simţeam bine, unde nu aveam probleme, unde nu trebuia să mă gândesc să „compromit” anumite lucruri.
Din păcate, astăzi, problema cea mai mare este că mulţi directori de teatru habar nu au de voci. Foarte puţini ştiu să încadreze şi să valorifice o voce. Mulţi agenţi nu mai au grija vocilor cum era pe vremuri, deoarece înainte agenţii aveau 8-10, maxim 15 cântăreţi de care se ocupau şi pe care îi cunoşteau foarte bine, ştiau ce roluri pot să facă. Astăzi fiecare cântă ce vrea, fiecare cântă cum poate şi, la un moment dat, intervine faptul că anumiţi cântăreţi, după 4-5 ani, s-au şi terminat. Se nasc ca nişte stele, trecătoare însă.

Când v-aţi reîntors în ţară şi cum aţi devenit director al Operei din Timişoara?

Prima oară când m-am reîntors la Timişoara a fost în iunie ’90. Am venit apoi în ’92, respectiv în ’94. În ’97 am adus o reprezentaţie gratuită a Aidei, cu prilejul aniversării a cincizeci de ani de la primul spectacol al Operei din Timişoara, tot cu Aida. Am fost şi în alte oraşe, invitat, spre exemplu, la prima ediţie a Festivalului Enescu de la Bucureşti. Doream să mă stabilesc în ţară. Aflasem că postul de director la Opera din Timişoara era vacant. Era pentru prima dată când acest post se ocupa prin concurs şi nu prin numire. Sunt, astfel, primul director desemnat prin concurs în România, la 20 septembrie 2000. Apoi, în 2003, după trei ani de manageriat, am renunţat la cântat, văzând că nu pot să le fac foarte bine pe amândouă. Mi-am spus: „Am ajuns într-un vârf, rămân pe vârful acela, şi renunţ”. Mi-a fost foarte greu. S-a întâmplat, însă, de la o zi la alta. Am luat hotărârea: ultimul spectacol, fertig (gata, n.r.). Iar ceea ce fac acum îmi dă o satisfacţie enormă, e aceeaşi meserie, în fond.

Ce schimbări aţi încercat să aduceţi la opera timişoreană?

În primul rând, disciplină şi calitate în muncă. Am reuşit să schimb multe lucruri, în special în ceea ce priveşte mentalitatea în teatru, la care s-au adăugat producţiile pe care le-am adus. Avem între 60 şi 80 de reprezentaţii în fiecare an. În 12 ani pot spune că suntem probabil Opera cea mai bună din toată regiunea, apreciată şi recunoscută peste tot în ţară. În mai anul acesta am fost pentru prima oară la un festival la Cluj, cu cele patru opere naţionale care au prezentat fiecare câte un spectacol. Criticii au spus că Timişoara a venit la Cluj să rupă gura târgului şi, într-adevăr, a reuşit să o facă. Avem poate o mentalitate mai occidentală, un sentiment al datoriei pe care am reuşit să-l implementez. Importante sunt şi turneele noastre în Italia, Olanda, Franţa, sau chiar în Qatar, tocmai pentru a lărgi orizontul oamenilor.
De şase ani suntem prezenţi la Festivalul de operetă „Operettensommer” de la Kufstein, Austria, unde corul şi orchestra noastră sunt baza acestei manifestări. Este un lucru pozitiv şi lăudabil ca noi de aici, din Banat, să reprezentăm opereta austriacă în Tirol.
Acum opt ani, pornind de la amintirile mele din anii ’60, am reintrodus Festivalul de operă şi operetă din Parcul Rozelor, care a fost refăcut. În toată ţara nu se găseşte un loc atât de bine pus la punct, inclusiv în plan tehnic, pentru reprezentaţii în aer liber. Dat fiind succesul pe care l-a avut, în ultimii doi ani am mărit festivalul la două săptămâni.

Care este aportul italian la Opera din Timişoara?

Din 2003, avem un dirijor marchigian, David Crescenzi, care ne-a „italienizat” foarte mult. Apoi, din 2007, lucrez cu Mario de Carlo, un regizor excepţional, împreună cu care am pregătit premiera Faust de Charles Gounod, care a avut loc în 10 octombrie. Unul dintre cei mai mari başi la ora actuală, Roberto Scandiuzzi, a venit la Timişoara să cânte Mefisto. Faust este opera care marchează cei şaizeci şi cinci de ani de la primul spectacol al Operei Române din Timişoara, în deschiderea stagiunii artistice 2012-2013. Am adus, astfel, ceva din spiritul şi mentalitatea italiană în teatrul nostru.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 10, octombrie 2012, anul II)