Claudio Magris: „Am perceput România ca pe o unitate în diversitate”

Pornind de la reprezentarea spaţiului românesc în cunoscutul volum Danubius, am realizat un interviu cu scriitorul triestin Claudio Magris despre felul în care a receptat specificitatea centrală şi est-europeană a locurilor pe care le-a vizitat în timpul celor patru ani de peregrinare de-a lungul Dunării (1982-1986), o perioadă interesantă în care – aşa cum ne-a mărturisit – „am colindat diferite locuri, am cunoscut diverse civilizaţii şi tradiţii, m-am documentat, am scris şi am rescris, până când am ajuns la capătul călătoriei şi al volumului”.


În parcursul danubian „corect şi liniar” care urmează îndeaproape „marele fluviu” există, totuşi, o deviere atunci când, îndepărtându-se temporar, traversează Banatul istoric. O deviere care, aşa cum scrieţi în carte, are o justificare istorică, în sensul că „această regiune este tot Dunăre” întrucât „Dunărea îi este nervul vital, istoria însăşi”. Din Voivodina aţi ajuns, aşadar, în acea „vastă parte a vechiului Banat istoric care nu în van purta numele de Banatul Timişoarei”. Cum aţi perceput acest spaţiu?

Mai întâi aş vrea să vă spun că întâlnirea cu locul din care veniţi dumneavoastră a constituit pentru mine o experienţă de neuitat. Am fost în România de mai multe ori, însă prima dată am văzut numai Timişoara şi o parte din Banatul românesc, după ce trecusem prin Banatul sârbesc. Ajungeam astfel în ultima ţară danubiană, despre care ştiam că este profund marcată de regimul comunist, însă mi-am făcut intrarea prin acea zonă care îmi era cea mai apropiată spiritual şi, ca atare, îmi apărea mai uşor de descifrat. Este vorba despre Timişoara care, cu siguranţă, îmi era mult mai accesibilă, ca forma mentis, decât Bucureştiul sau un alt oraş al României. A fost o intrare într-un spaţiu care în acelaşi timp îmi confirma, dar îmi şi modifica perspectiva. Îmi amintesc că era o zi splendidă, am şi acum prezentă în memorie imaginea clădirilor istorice ale oraşului – Piaţa Unirii în care domneşte, ca în toate pieţele Mitteleuropei, monumentul Trinităţii – era ca şi cum m-aş fi întors în Europa familiară mie, dar, totuşi, pătrundeam într-o lume nouă, diferită, încercând să identific acele elemente despre care citisem în literatură, căutam oameni şi locuri – în primul rând cetatea cu bastioanele care înfruntă timpul.
Am trăit o experienţă foarte puternică şi total diferită de ceea ce a fost apoi, pentru mine, România propriu-zisă pe care am evocat-o într-un alt capitolul danubian, iar Timişoara am prezentat-o separat – bineînţeles că este un teritoriu românesc – însă am perceput-o ca aparţinând unui context cultural diferit, marcat de coordonate specifice şi de o poezie de altă factură. În esenţă, am receptat Timişoara mai mult ca central-europeană şi mai puţin est-europeană, cu o dimensiune aş spune mai puţin senzorială – vorbesc despre percepţia personală – mai elevată, intensă, cultă, mai limpede într-un fel. Practic, o cheie a României pe care, însă, o exclud în carte din capitolul despre România.          

Transilvania, „un mozaic plurinaţional româno-germano-maghiar”, este evocată în acelaşi capitol, sub semnul lui multi. Din aceeaşi raţiune?

Este, desigur, vorba despre acea matrice culturală distinctă care mi-a apărut şi în cazul Transilvaniei: un adevărat „creuzet” etnic pe care l-am numit, în carte, „Transilvanissimus”, apelativ care denotă o pluralitate de naţionalităţi unite – şi subliniez termenul – de sentimentul apartenenţei la o regiune compozită. Cu alte cuvinte, acest creuzet de popoare şi de inerente contraste a favorizat, aşa cum se întâmplă adesea în teritoriile mixte de frontieră, conştiinţa unei apartenenţe comune, a unei identităţi specifice, marcată de contraste, însă inconfundabilă în specificitatea sa conflictuală, proprie fiecăruia dintre elementele în conflict.
Transilvania reprezintă, pe lângă cultura română, un leagăn al culturii maghiare şi germane. Fiindcă germanistica este domeniul meu de cercetare, am fost cu precădere interesat de lumea germană căreia i-am văzut, probabil, cel din urmă limb în fază de remarcabilă vitalitate. Aş spune că literatura şi mai ales critica pe care le-au profesat germanii din România nu reprezintă o periferie izolată; dimpotrivă, ele sunt centrul vital, polimorf din punct de vedere intelectual, şi foarte diferenţiat, al unui corp care e pe cale, sau, mai bine zis, la vremea aceea era pe cale să se stingă. Cred că a rămas numai unul dintre scriitorii pe care i-am cunoscut atunci, şi anume Joachim Wittstock, fiul lui Erwin Wittstock, ceilalţi au părăsit, rând pe rând, România.

Care ar fi alte semne distinctive pe care le-aţi notat la germanii din România?

Am găsit, după cum spuneam, o literatură extrem de interesantă, reprezentată de o serie de scriitori, atât din trecutul imediat, cât şi din prezent. Am remarcat şi un puternic sentiment al istoriei în rândul membrilor acestei comunităţi, întruchipat de axa est-vest, reală şi imaginară, şi mă refer aici la legătura cu Germania. Apoi, mi s-a părut oarecum ciudată această cultură agonică, o agonie însă în perfectă stare de conştienţă, de luciditate. Dincolo de diagnosticul la momentul respectiv, este evident că, în realitate, această cultură germană nu a dispărut, a continuat să existe într-o altă formă şi cu o altă intensitate. Aş putea chiar să spun că nu am receptat tot acest context ca patetic, în ciuda momentului care putea foarte bine să fie patetic dacă avem în vedere emigrarea masivă a cetăţenilor români de etnie germană.
Ceea ce, însă, m-a surprins într-o oarecare măsură a fost următoarea stare de fapt: pornesc de la premisa că înţeleg foarte bine că etnicii germani doreau să plece din ţară, date fiind condiţiile de viaţă din România, cu toată politica regimului care, ca să pară deschis, sprijinea minorităţile – mă refer aici la revistele care apăreau în germană şi maghiară, apoi la traduceri etc. – aceasta fiind, totuşi, numai o faţadă; înţeleg, aşadar, că se simţeau germani din est, cu un statut diferit, însă – şi aici ajung la aspectul care spuneam că m-a surprins şi care mi se pare cu adevărat tragic – acei emigranţi pe care i-am revăzut apoi în Germania, fără să generalizez, desigur, însă pe aceia pe care i-am întâlnit i-am găsit poate prea germani, în sensul că au pierdut conştiinţa faptului că sunt, ca să spun aşa, germani de origine română. Cu alte cuvinte, cei care trăiesc de mai mult timp aici sunt, bineînţeles, germani, însă germani din România, purtători ai acestei specificităţi. Aşa după cum, spre exemplu, Nadine Gordimer, scriitoarea sud-africană de limbă engleză care a obţinut Premiul Nobel în 1991, spunea despre sine, despre apartenenţa ei: „Sunt sud-africană, iar dacă pielea mea nu e neagră nu înseamnă că sunt mai puţin sud-africană decât Mandela”. Eu i-am considerat întotdeauna pe germanii veniţi din România ca români de limbă germană, şi când spun limbă înţeleg, evident, cultură şi tradiţii proprii. În concluzie, mi-a părut rău să asist la această pierdere a unei specificităţi care s-ar fi dorit a fi exploatată.

În ce priveşte România pe care aţi tratat-o într-un capitol distinct al cărţii, care ar fi aspectele mai semnificative care v-au rămas în memorie?

Am găsit o mulţime de aspecte interesante care privesc oameni, obiceiuri şi locuri, prezent şi istorie deopotrivă. Aş remarca Bucureştiul, Parisul Balcanilor, cu aerul său specific, o adevărată capitală europeană, cu tot scenariul comunist evident. Am fost oaspetele Uniunii Scriitorilor, am descoperit apoi cu mare interes Muzeul Satului, ca purtător al civilizaţiei şi al tradiţiei autentice româneşti. Am remarcat că în mare parte din literatura română satul este centrul lumii, care determină o întreagă filozofie şi perspectivă asupra existenţei şi a trecerii.
Îmi aduc aminte apoi de Adamclisi care păstrează vie memoria lui Traian şi a lui Decebal, de Constanţa, antica Tomis – locul exilului lui Ovidius – pe care am vizitat-o într-o zi înnourată în care marea era într-adevăr neagră, închisă, acaparatoare. Mergând pe firul istoriei am vizitat aici Muzeul cu figura dominantă a Cavalerului trac. Am ajuns apoi la Histria dumneavoastră, cea care mie îmi aducea aminte de Istria natală, îmi evoca numele verii şi al locurilor familiare. Am descoperit în această metropolă arheologică un peisaj deşertic, ruiniform, care mi-a lăsat o impresie puternică. Nu mai puţin fascinant mi s-a părut paradisul natural al Deltei Dunării. Desigur că ar mai fi multe alte aspecte demne de a fi menţionate, prea multe, totuşi, ca să le pot enumera pe toate, aşa că aş sintetiza afirmând că, în ansamblu, am perceput România ca pe o unitate în diversitate. 

Aţi cunoscut şi evocat oameni de cultură remarcabili. Mai neobişnuită este figura acelui „ilustru academician” căruia îi consacraţi o pagină întreagă – ridicându-l la rangul de simbol al „nivelului de cultură al clasei intelectuale româneşti” – fără să-i dezvăluiţi identitatea. Într-o altă discuţie spuneaţi că personajul în cauză – este vorba despre Alexandru Balaci care, din păcate, nu mai este printre noi – s-ar fi recunoscut în acest portret ca într-o oglindă care, însă, redă imagini recreate şi transformate. Ce ne puteţi spune despre acest subtil proces de metamorfozare a realităţii în literatură?   

Am cunoscut, într-adevăr, o seamă de personalităţi ale culturii dumneavoastră, inclusiv din rândul minorităţilor, cum ar fi, spre exemplu, poetul idiş Israil Bercovici. Lui Alexandru Balaci i-am rămas, însă, îndatorat pentru că mi-a fost, într-un fel, un ghid al spiritualităţii româneşti, un cicerone care, în acelaşi timp, mi-a stârnit admiraţia prin vastele cunoştinţe de cultură italiană de care dădea dovadă. Interesant mi s-a părut în cazul său acel amestec de veridic şi fals, în sensul că, profesor fiind, nu putea să nu fie până la un punct, în manifestările exterioare, un aşa-zis om al regimului, care însă ştia să-şi asume cu fină diplomaţie personalitatea şi autonomia.          
De la această realitate de facto ajungem la ideea că există în Danubius un personaj care nu îi poartă numele şi care prezintă anumite trăsături în care Alexandru Balaci s-ar fi putut recunoaşte. Intervine aici un aspect interesant care transcende cazul Balaci şi meritele sau nemeritele acestuia şi priveşte literatura în general. Aş porni de la Thomas Mann care, dat fiind că era adesea acuzat că ar fi utilizat în cărţile sale portretele unor personaje reale, pleda pentru o cauză bine determinată, şi anume aceea că un scriitor, atunci când creează o operă artistică de ficţiune, are dreptul de a-şi apropria diferite aspecte de la varii persoane – aspecte cu un spectru foarte larg, de la trăsături fizice până la cele morale – pentru a crea, pe baza lor, un personaj (sau mai multe personaje) care nu numai că nu corespunde realităţii obiective a modelului său parţial, ci se şi eliberează de modelul respectiv. Astfel, dacă, să zicem, cineva ar avea nevoie de mustaţa mea pentru chipul unui asasin, eu nu m-aş simţi ofensat.
Ceea ce vreau să spun este că în personajul din Danubius este şi nu este portretul lui Alexandru Balaci. Este pentru că, după cum vă spuneam, am fost puternic impresionat de personalitatea acestuia. Personajului meu literar i-am atribuit, însă, acel amestec de inteligenţă şi de mare cultură, de generozitate şi de viclenie, un amestec necesar, cred, pentru a supravieţui în lumea comunistă. Aceste elemente ar putea părea – pentru cineva care se cunoaşte pe sine – aproape stânjenitoare, ar putea părea, într-un fel, o formă de dedublare, deşi nu este vorba despre aşa ceva. Cred că, dacă se citeşte rând cu rând ceea ce am scris, se poate percepe „aura” de respect, de consideraţie cu care am înconjurat personajul în cauză. Însă m-am simţit, totuşi, în culpă, aşa cum se întâmplă adesea când scrii o carte, pentru că literatura implică această damnaţie, de a avea – numai dacă nu este total suprarealistă – un raport mimetic cu realitatea. Acest tip de apropriere cu finalitate literară a semnelor particulare ale uneia sau unor persoane constituie, într-un fel, o profanare, chiar şi atunci când vine dintr-un spirit de caritate. Este o profanare în măsura în care orice apropiere de cineva, atunci când depăşeşte cadrele retoricii interumane, ale convenţionalismului, reprezintă o mică violenţă pentru care scriitorul se simte oarecum vinovat. Acest fel de profanare ar fi, însă, impardonabilă, în momentul în care ar porni nu dintr-un spirit filantropic, în sensul etimologic al termenului, adică din dragoste faţă de om, ci din malignitate, dintr-o lipsă de respect în modul în care te raportezi şi relaţionezi cu semenii tăi.            
Închei prin a spune că aş face o distincţie clară între personalitatea lui Alexandru Balaci, aşa cum a fost în realitate, şi portretul din Danubius, care a preluat, cu siguranţă, tonuri şi trăsături ale figurii sale, figură care devine un simbol pentru toată această, în fond, tragică, umană şi, fatalmente, nu întru totul inocentă supravieţuire..

Interviu realizat şi tradus din italiană
de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 3, martie 2012, anul II)