Cesare De Michelis: „Giuseppe Berto, un scriitor cu mult înaintea timpului său”

Cu ocazia centenarului nașterii lui Giuseppe Berto, editura Humanitas a publicat, în traducerea Smarandei Bratu Elian, cel mai cunoscut roman al scriitorului: Răul ascuns. Cartea a fost lansată la București pe data de 23 octombrie, bucurându-se de participarea, printre alții, a profesorului Cesare De Michelis, președinte al Fundației Giuseppe Berto și director al Editurii Marsilio din Padova, care ne-a acordat un interviu. Dincolo de actualitatea lui Berto, prestigioasa competență a intervievatului ne-a impus drept teme obligatorii de discuție procesele istorice care au caracterizat lumea editorială italiană în ultimele decenii, dar și vicisitudinile culturale ale acestui context specific.


Domnule profesor De Michelis, în ultimele decenii, lumea editorială a fost supusă, ca mai toate domeniile de activitate, unor evidente transformări, dacă nu chiar mutații, după cum susțin unele voci. Dumneavoastră ați trăit personal acest interval de timp: cum se prezenta mediul editorial italian (și nu numai) la începutul anilor ’60 și cum îl găsiți astăzi?

Viața culturală, în genere, și cea editorială în mod particular, era dominată la începutul anilor ’60 de conflictul ideologic: exista un soi de război rece al culturii. Între timp, însă, am făcut pace, iar asta reprezintă vestea bună. Nu mai suntem dominați de ideologii, gândim mult mai mult cu propriul cap, cu propriul pântec, cu propriile sentimente, suntem mai liberi să aderăm la diferite realități, să le interpretăm, să emitem judecăți care nu sunt în mod necesar consecința unei alegeri originale, ci reprezintă expresia unei emoții pe care o trăim nemijlocit. Iar din acest punct de vedere înregistrăm, cu siguranță, o schimbare pozitivă.
În schimb, elementul negativ, pe care cu toții îl recunoaștem, se regăseşte în criza economică, politică și mai ales morală pe care o traversăm, acestea fiind dovezile aflate cel mai la îndemână. Ideologiile construiseră în jurul nostru adevărate cuști, ceea ce pe de-o parte ne transformase în prizonieri, dar pe de altă parte ținea lumea în picioare, reușind să creeze cumva ideea că puteai să adaugi o cărămidă la celelalte și să mergi mai departe. Pe scurt, exista o anume ordine, căreia puteai să-i aplici corecturi, dar întregul stătea în picioare. Și exista o linie de conduită – adevărat, însă, că era o linie a partidelor politice, a mișcărilor revoluționare.

Până acum v-aţi referit la trecut. Cum se prezintă, însă, actualul scenariu cultural?

Acum, liberi fiind de toate aceste lucruri pe care le-am evidențiat ceva mai sus, ar trebui teoretic să ne reconstruim de la capăt modelele, ceea ce e foarte dificil. Astfel stând lucrurile, devine tot mai acut sentimentul propriei rătăciri, al faptului că trăim în mijlocul unui întuneric nesfârșit, al unei continue nopți sau, cel puțin, în plină ceață. Eu cred că în primul rând trebuie să înțelegem că ceea ce s-a întâmplat e bun întâmplat: nu ne putem întoarce din drum, către trecut, ci trebuie să facem un efort mult mai curajos pentru a înțelege calea pe care am parcurs-o, timpul pe care l-am traversat, dar și pentru a pricepe motivul pentru care au fost aruncate la coș anumite lucruri care nouă ni se par prețioase, iar în cele din urmă pentru a decide cum trebuie să ne ocupăm de propriul viitor.

În cadrul unui interviu, ați declarat că „literatura nu este un fapt formal, ci reprezintă în mod fundamental un limbaj moral”. Găsesc această perspectivă ca fiind foarte interesantă, având în vedere că multe voci din critică vorbesc despre literatură ca despre un proces amoral. Puteți detalia această idee?

La începutul secolului al XX-lea, când crescuse aversiunea față de vechea lume, aceea care părea să ne împiedice în cursa noastră către tot înainte și când legenda avangardelor și a revoluțiilor ne povestea că numai acolo, undeva la orizont, se găseau toate lucrurile frumoase ale acestei lumi, tema literaturii nu a mai părut să fie aceea de a oglindi raportul nostru cu realitatea, cu ceilalți oameni, cu lucrurile din jur, ci numai aceea de a accelera cursa. Așadar, ne-am imaginat că inventând noi stiluri, noi forme, literatura va fi fost în stare să alerge tot mai repede și să ajungă cea dintâi la acest tărâm miraculos, la acest scenariu sau paradis pământesc care ne aștepta. Așa că am alergat, am făcut revoluții, am descătușat cele două mari războaie mondiale, am experimentat toate inovațiile posibile în artă dar și în literatură, or această lume miraculoasă tot nu se vede. E mereu undeva acolo la orizont. Și-atunci a apărut o îndoială: să fie oare atât de importantă această cursă sau nu cumva viața, cea adevărată, înseamnă tocmai acest drum, care pornește de-aici și merge înainte, fără să știm precis încotro, dar având oricum o direcție. Dacă această ipoteză este mai întemeiată decât prima, nu mai contează dacă omul e bătrân, rapid sau iute, ci contează dacă ești bun sau rău, cu alte cuvinte, dacă de-a lungul acestui drum practici mai degrabă binele sau răul.

Dacă etica este atât de centrală, cum trebuie înțelese atunci tragediile petrecute de-a lungul secolului XX?

Din nefericire, mai ales în secolul XX, a trebuit să fim martorii unei monstruoase cantități de rău universal, de la bomba atomică la genocide și totalitarisme. E vorba despre lucruri care, atunci când întoarcem capul în spate și privim istoria – istorie pe care eu numai am atins-o în treacăt, dar pe care Berto a trăit-o din plin –, ne determină să ne dăm seama că am făcut tot ceea ce nu trebuia să facem. Atunci, poate că literatura nu ne folosește pentru a fugi (de altfel fuga nu-i mai este nimănui de folos), pentru că în cele din urmă sfârșim mai degrabă pe fundul unei gropi decât într-un paradis: așa cum ne arată experiența, sfârşim mai repede la Auschwitz sau Nagasaki decât într-un tărâm minunat. Ce e de făcut, așadar, pentru a fi oameni de bine într-o lume atât de complicată precum a noastră, în care există mașini ce ating sute de kilometri la oră și avioane care pot lansa bombe în orice clipă? Tot ceea ce am trăit s-ar putea repeta multiplicat de două, trei, patru ori, iar capacitatea omului de a inventa noi vicleșuguri, noi ticăloșii, e nesfârșită. E necesar să ne întoarcem la examinarea atentă a posibilităților de care dispunem pentru a opri răul.

Am ajuns astfel la Giuseppe Berto. Un veac de singurătate reprezintă atât titlul binecunoscutului roman al lui Marquez, cât și titlul unei întâlniri torineze petrecute în luna mai a acestui an și dedicată lui Berto. În ce fel se aseamănă aceste două singurătăți? Și cum ar putea fi caracterizată singurătatea scriitorului italian?

Berto, înaintea tuturor celorlalți, și-a dat seama că problema literaturii este, în mod fundamental, de natură morală și-i critica pe toți acei cititori, critici sau scriitori care socoteau că nu ar fi adevărat. Or acest lucru îl făcea să fie foarte singur. Astăzi, la o sută de ani de la nașterea sa, la cincizeci de ani de la publicarea romanului său Răul ascuns și la treizeci și cinci de ani de la moartea sa, începem să înțelegem, în sfârșit, că Berto era cu mult înaintea timpului său. Acesta este înțelesul pe care voiam să-l propun la Torino și pe care îmi doresc să-l reiau în cadrul discuției de aici. Berto a văzut mai departe decât ceilalți, a privit mult mai în profunzime decât alții, și poate că a reușit să facă acest lucru întrucât și-a dat seama, pe când era numai un copil, că în război nu există învingători și învinși, nu există un om bun și unul rău, ci cu toții sunt răi, or acest aspect reprezintă deja o descoperire impresionantă. Și cu atât mai mult dacă ne aplecăm asupra vieții cotidiene: durerea nevrozei, frica de aceste tulburări nervoase, „il mal de vivre”, răul ascuns, toate acestea nu reprezintă un lucru pentru care să poți lua vreo pastilă, un soi de răceală care trece, ci acel ceva împotriva căruia trebuie să lupți zi de zi. Iar pentru a face acest lucru zi de zi e nevoie de o mare forță morală.

În ce fel se poate apropia cititorul român de romanul lui Giuseppe Berto?

România a trăit cincizeci de ani de comunism, așa cum Italia a trăit cele două decenii fasciste. Un cititor de azi care se interesează de istoria secolului XX, fără a i se vorbi despre comunism sau fascism, ar trebui să fie ajutat să înțeleagă cât de importante au fost și pentru propria-i viață nu atât fenomene precum fascismul sau comunismul, ci binele și răul. Dar și alegerile pe care fiecare dintre noi le-a făcut dorind binele fiilor, soției, prietenilor sau camarazilor noștri, ori, dimpotrivă, nedorindu-le binele, trădându-i, înfăptuind ticăloșii.

Depresia este considerată drept marele rău al epocii contemporane, iar acest lucru face ca romanul lui Giuseppe Berto să ne apară mai actual decât la data publicării sale. Cum ne ajută lectura să cunoaștem mai bine acest „rău ascuns”?

Giuseppe Berto explică foarte bine acest aspect. Pe de o parte există boala, un doctor la care mergi și care te ajută: îți dă medicamentație, îți spune să faci anumite lucruri, te sfătuiește. Dar pe de altă parte, există și o altă realitate, anterioară doctorului, anterioară chiar și nouă înșine: omul este o ființă care se naște cu un păcat, binecunoscutul păcat originar. Nu există om bun sau rău, toți oamenii poartă deja înlăuntrul lor păcatul.

Dar oamenii pot deveni răi sau buni.

Oamenii pot alege să lupte împotriva răului, dar luptând împotriva răului nu devii un om bun, un sfânt, nu ajungi în Rai. Singura cale pe care omul o are pentru a-și trăi cu demnitate propria bucată de drum din această lume este având conștiința faptului că va comite greșeli, dar rămânând atent ca zi de zi să facă cât mai puține posibil.                      

Interviu realizat și tradus de Cristina Gogianu
(nr. 11, noiembrie 2014, anul IV)