„Catolici şi ortodocşi, divergenţele nu sînt insurmontabile”. Intervine cardinalul Gualtiero Bassetti

Un gest simbolic faţă de un prelat pentru a esprima gratitudine şi afecţiune faţă de o întreagă comunitate. Astfel trebuie înţeleasă conferirea, pe 12 iulie 2015, a titlului Ordinul Naţional „Serviciul credincios” în grad de Mare Cruce, cardinalului Gualtiero Bassetti, arhiepiscop de Perugia - Città della Pieve, din partea ambasadorului României pe lîngă Sfîntul Scaun, Bogdan Tătaru-Cazaban, în numele preşedintelui Klaus Iohannis. Distincţia, cea mai înaltă acordată de preşedintele României inclusiv cetăţenilor străini, i-a fost oferită cardinalului Bassetti – conform celor prezentate în explicaţia oficială – „pentru promovarea demnităţii persoanei umane şi a dialogului interconfesional, pentru sprijinul acordat comunităţii române şi Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, contribuind în mod deosebit la dezvoltarea relaţiilor dintre România şi Sfîntul Scaun, cu prilejul celor 25 de ani de la restabilirea relaţiilor diplomatice între cele două state”.
Gestul îşi doreşte să marcheze o legătură şi o perspectivă. Fapt cunoscut, comunitatea română e cea mai numeroasă comunitate străină din Italia, prezentă deja de mult timp cu mai mult de un milion de cetăţeni pe teritoriul italian. În mai multe rînduri a trebuit să înfrunte foarte grave daune de imagine (şi deci de relaţie), provocate de repetate episoade de mare şi mică criminalitate, la care – trebuie spus fără jumătăţi de măsură – autorităţile italiene nu au ştiut să răspundă în mod oportun. Pe planul însufleţirii spirituale şi sociale, parohiile ortodoxe române prezente în Italia (şi în măsură numerică mult mai mică cele greco-catolice) desfăşoară o activitate importantă, adesea susţinute de disponibilitatea de spaţii oferite de eparhiile catolice italiene. O colaborare preţioasă, despre care vorbim cu cardinalul Bassetti.

Eminenţă, România este o ţară confruntată de ani de zile cu mari dificultăţi de toate felurile, dar care ştie să exprime gesturi preţioase în plan uman, ca prestigioasa distincţie care v-a fost oferită. Ce sentimente vă trezeşte această înaltă recunoaştere?

Sînt emoţionat şi onorat să primesc acest foarte înalt tribut pe care preşedintele României a vrut să mi-l ofere. În acelaşi timp, îl primesc ca pe un semn al sentimentului de mare apropiere care mă leagă de poporul român, care a suferit mult în trecut. Apropiere întărită de credinţa creştină comună. 
   
Aţi vizitat de mai multe ori România, împreună cu Conferinţa Episcopală Umbriană şi nu numai. Ce imagine v-aţi făcut despre ţară, din diferite puncte de vedere: peisagistic, urban, cultural şi, evident, uman, social, religios? Care sînt impresiile cele mai puternice, lumini şi umbre, fără nici o reticenţă?

Da, am fost în România de mai multe ori. Este o ţară foarte frumoasă, cu natura adesea încă intactă şi cu perspective peisagistice atât de sugestive. Ultima oară când am vizitat-o a fost în anul 2012, împreună cu episcopii Umbriei. Impresia pe care am avut-o a fost cea a unei ţări într-o lentă refacere. Se observa transformarea Bucureştiului într-un oraş european modern, cu noi clădiri publice, mari supermarketuri şi centre comerciale. Am observat dificultatea de comunicaţie din cauza lipsei de autostrăzi, care, totuşi, se construiesc. M-a impresionat în special spiritul religios în refacere pretutindeni şi munca Bisericilor ortodoxă, catolică şi greco-catolică de a se reorganiza după persecuţiile din trecut şi a merge pe drumul evanghelizării spre un popor însetat de adevăr şi de Dumnezeu.

Biserica ortodoxă şi societatea română prezintă aspecte şi figuri diferite, deseori contrastante: care dintre acestea v-au impresionat mai mult şi de ce?

Mi s-a făcut favoarea şi am avut bucuria de a-l întîlni pe patriarhul Daniel şi de a-i aprecia spiritul ecumenic sincer. Şi episcopii catolici şi greco-catolici au arătat chipul unei Biserici vii care, odată depăşită perioada de încercare, e capabilă să ofere o puternică mărturie a Evangheliei într-o societate deschisă, cum am spus, dimensiunii spiritului, dar, în mod inevitabil, supusă fenomenului secularizării.

V-aţi făcut prieteni în România şi printre românii din Italia?

Aş spune că am cunoscut şi strîns legături cu mulţi fraţi în credinţa creştină. În Italia păstrez o prietenie specială cu episcopul Siluan şi sînt apropiat şi de diferiţi parohi români care activează la noi.

Din cîte ştiţi, în ce episcopii catolice italiene s-au dezvoltat cele mai rodnice relaţii între comunităţile catolice şi comunităţile ortodoxe române? Cunoaşteţi activităţi comune durabile, deci nu ocazionale sau doar de importanţă formală?

Aici, în Umbria, relaţiile sînt foarte bune şi active, mai ales la Perugia şi la Terni, unde comunităţile române sînt mai numeroase. Dar şi de la multe alte episcopii italiene vin semnale ale unei optime colaborări între cele două comunităţi. Pot menţiona Lucca, unde au fost sărbătoriţi de puţin timp zece ani de prezenţă a Episcopiei Ortodoxe Române. La Arezzo, episcopia pe care am condus-o zece ani. La Torino, unde există una dintre cele mai numeroase comunităţi din Italia, în jurul parohiei Sfintei Paraschiva, au apărut tinerii din a doua generaţie cu vocaţie de preoţi. Cum să nu-l amintesc pe preotul Traian Valdman, figură istorică a bisericii române din Milano, unde a fost unul dintre cei mai convinşi animatori ai Consiliului bisericilor creştine, dorit la vremea aceea de cardinalul Carlo Maria Martini. Ştiu, apoi, că există o foarte bună colaborare la Verona, Padova, Lanciano-Ortona, ca să citez alte cîteva locuri. Dar realităţile sînt foarte multe: în Italia sînt mai mult de două sute de parohii ale Bisericii Ortodoxe Române, care reprezintă un punct de referinţă pentru mai mult de un milion de persoane.

Biserica catolică manifestă de mulţi ani o întîmpinare fraternă faţă de comunităţile ortodoxe române prezente în Italia, prin concesionarea de biserici unde să poată fi celebrate ţi desfăşurate activităţile pastorale. În plan uman, acest lucru aduce Bisericii catolice un plus de apeciere în spaţiul ortodox, dar credeţi sincer că astfel stau lucrurile şi pe planul unei depăşiri de dorit a disensiunilor dogmatice şi disciplinare?

Episcopii italieni nu au ezitat să îşi deschidă bisericile, mai ales care nu mai sînt folosite, comunităţilor creştine prezente în ţara noastră. Există foarte multe comunităţile ortodoxe care se pot regăsi într-un loc sacru pentru a-şi putea celebra liturghiile şi a trăi misterele credinţei conform tradiţiei lor. Acest fapt a încurajat sporirea credinţei creştine şi stabilirea de multe relaţii de prietenie şi respect care, deja în sine, reprezintă un prim pas concret în sensul comuniunii.

Ce obstacole reale întâmpină astăzi raportul – serios, substanţial, nu de faţadă – dintre Biserica catolică şi universul ortodox?

Mi se pare că obstacolul principal are un caracter doctrinar: adică funcţia papală. Să nu uităm că Ioan Paul al II-lea, în enciclica Ut unum sint, spunea că se simte interpelat să „găsească o formă de exercitare a primatului care, deşi nerenunţând în nici un mod la esenţa misiunii sale, să se deschidă unei situaţii noi”. Papa Francisc, prezentându-se pur şi simplu ca „Episcop al Romei”, a obţinut imediat multă simpatie şi stimă din partea fraţilor ortodocşi. O comisie mixtă internaţională munceşte de ani de zile pentru a studia afinităţile şi divergenţele dogmatice, care nu sînt insurmontabile…

În România nu sînt încă deloc cordiale relaţiile dintre Biserica ortodoxă şi Biserica catolică de
rit oriental (adică greco-catolicii): ce poate face Roma pentru a oferi un ajutor ambelor?

Desigur, problemele de convieţuire nu lipsesc niciodată, dar cu bunăvoinţă se pot depăşi. Biserica greco-catolică are acum deplină libertate, chiar dacă uneori se simte puţin constrânsă. Şi o istorie de secole care îşi are însemnătatea ei. Invitaţia pe care o pot adresa e aceea a iubirii fraterne. Bisericile creştine trebuie tot mai mult să înveţe, nu doar să se respecte – ceea ce reprezintă prima treaptă –, ci să se iubească sincer pentru a da o mărturie concretă Evangheliei lui Iisus.

Sînteţi foarte iubit de comunitatea catolică şi de comunitatea română: ce invitaţie cordială şi deschisă vreţi să le adresaţi amîndurora?

Invitaţia este comună: în vremuri de masivă secularizare, creştinii din toate confesiunile au o singură sarcină, cea de a mărturisi iubirea lui Iisus pentru umanitate şi frumuseţea vieţii creştine. Aici nu există diferenţe. Acceptînd invitaţia Papei Francisc în ultima lui enciclică Laudato si’, există un teren foarte concret pe care pot acţiona simultan şi oferi un bun exemplu lumii: este cel al apropierii de cei mai umili şi marginalizaţi de o societate egoistă, ca şi cel al provocării în ce priveşte mediul înconjurător, al respectului faţă de univers, pe care mulţi exponenţi ai bisericilor ortodoxe îl sprijină de ani de zile, chiar sfidînd forţele economice mondiale care, în multe dintre comportamentele lor, se arată indiferente faţă de distrugerea acestei lumi minunate, unicul loc al vieţii pentru noi toţi.

Interviu realizat de Giovanni Ruggeri
Traducere din italiană de Cerasela Barbone
(nr. 10, octombrie 2015, anul V)