„Francisc, un Papă al renaşterii spirituale”. În dialog cu Ambasadorul Bogdan Tătaru-Cazaban

„Papa Francisc propune o convertire spirituală, o reformă spirituală care trebuie să pregătească şi să susţină orice alt tip de schimbare. Accentul pus de Papă pe această dimensiune, din care decurg celelalte (relaţia cu aproapele, cu săracii, cu bolnavii, cu bătrânii), reflectă, cred, necesitatea unei renaşteri spirituale în lumea contemporană, necesitatea unei receptivităţi reînnoite la cuvântul şi prezenţa lui Dumnezeu”.
De la această premisă porneşte interviul realizat de Smaranda Bratu-Elian cu Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României pe lângă Sfântul Scaun. Doctor în istoria filosofiei la Universitatea din Bucureşti, Bogdan Tătaru-Cazaban este membru al Institutului de Istorie a religiilor din cadrul Academiei Române. A efectuat stagii şi proiecte de cercetare în ţară şi străinătate, iar între 2008 şi 2010 a predat istoria filosofiei şi a culturii creştine la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. Este autorul a numeroase studii şi articole de filosofie a religiei, teologie şi istorie a creştinismului publicate în ţară şi în străinătate. Este membru activ al multor asociaţii profesionale de prestigiu. În anii trecuţi, în paralel cu activitatea ştiinţifică, Bogdan Tătaru-Cazaban a desfăşurat şi o însemnată activitate editorială ca membru al comitetului de redacţie al revistei „Archaeus. Études d'histoire des religions” (1997-1999), al colegiului de redacţie al revistei „Studii tomiste” (2001-2005), al consiliului ştiinţific al colecţiei Biblioteca medievală a editurii Polirom, ca  director literar la Editura Anastasia şi co-editor al publicaţiei „Chora. Revue d’études anciennes et médiévales: philosophie, théologie, sciences” şi nu în ultimul rând ca traducător de texte filosofice şi teologice.  
Între 2006 şi 2010 a deţinut funcţia de consilier de stat pe probleme de cultură şi culte, iar din 2010 este ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României pe lângă Sfântul Scaun şi ambasadorul României pe lângă Ordinul Suveran Militar de Malta.
Din anul 2009 este Cavaler al Ordinului „Serviciul credincios” şi Comandor al Coroanei Belgiei. În anul 2013 a fost distins cu Ordinul pontifical „Pius al IX-lea” în grad de Mare Cruce şi cu Ordinul „Pro Merito Melitensi” în grad de Mare Cruce din partea Ordinului Suveran Militar de Malta.


Domnule Ambasador Bogdan Tătaru-Cazaban, pentru că s-au împlinit doi ani de la alegerea actualului Suveran Pontif, aş vrea să vorbim cu precădere despre Papa Francisc. Papa Francisc este primul dintre cei cinci copii ai unui italian, funcţionar la căile ferate, emigrat în Argentina în căutarea prosperităţii care însă n-a venit niciodată. Primii douăzeci de ani trăieşte ca toţi cei din lumea lui: şcoală, sărăcie, fotbal, diploma de tehnician chimist şi, pentru a mai câştiga un ban, curăţenia într-o fabrică şi paza într-o discotecă. Apoi, ca şi în cazul Sf. Francisc şi Sf. Ignaţiu, se petrece cotitura: întoarcerea spre Dumnezeu şi spre Biserică. Credeţi că, asemeni celor doi sfinţi, amintiţi dinadins aici, viziunea şi comportamentul Papei Francisc, atât cât ni s-au dezvăluit ele până acum, poartă o anume amprentă a vieţii sale laice de dinainte? Opţiunea pentru Ordinul Iezuit are şi ea de a face cu această amprentă?

Pentru biografia Papei Francisc aş recomanda cititorilor noştri cartea-interviu Papa Francisc: Convorbiri cu Jorge Bergoglio de Francesca Ambrogetti şi Sergio Rubin, apărută în 2010 în Argentina şi imediat tradusă în mai multe limbi, între care şi limba română, după alegerea sa din 13 martie 2013. Sunt pagini din care reiese cu discreţie şi sensibilitate contextul formării şi al deciziei de a deveni preot, o decizie care se reflectă şi astăzi în motto-ul de pe stema pontificală: miserando atque eligendo – legătura dintre milostivire şi alegere, relaţia dintre conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră sub chipul milostivirii şi decizia de a-L urma. Atât cât putem să înţelegem din afară – pentru că nucleul acestei relaţii rămâne tainic – opţiunea pentru Compania lui Iisus, pentru spiritualitatea ignaţiană, şi apoi pentru numele Francisc sunt legate de experienţa acestei întâlniri cu Dumnezeu, care este o întâlnire cu adevărul. Sau, potrivit titlului sub care au apărut primele Omilii ţinute la Santa Marta în Vatican, „adevărul este o întâlnire” („La verità è un incontro”), iar amprenta acestei întâlniri rămâne pentru totdeauna.

Papa Francisc a fost de la bun început un „început”: e de ajuns să socotim de câte ori, în prezentările jurnalistice, se foloseşte cuvântul „primul” : primul papă provenit de pe continentul american, primul din Ordinul Iezuit, primul care îşi ia numele de Francisc, primul care mai înainte de a da prima sa binecuvântare apostolică cere el însuşi binecuvântarea mulţimii de credincioşi, primul care convieţuieşte cu un fost papă şi, dacă am intra şi în detalii comportamentale, seria ar deveni lungă. Dar dincolo de începuturile evenimenţiale se vorbeşte tot mai mult şi de  o nouă direcţie a Bisericii.

Cred că noutatea este legată în primul rând de personalitatea Papei, de carisma sa şi de felul în care comunică şi este perceput. Mesajele Papei îşi propun o convertire spirituală, o reformă spirituală care trebuie să pregătească şi să susţină orice alt tip de schimbare. Una dintre dominantele omiliilor sale este tema condiţiei creştinului: ce înseamnă a fi creştin? cum se comportă un creştin? De pildă, într-o predică se spune că „a fi creştin este o chemare a iubirii” („essere cristiano è una chiamata d’amore”), într-alta că „creştinii trebuie să se elibereze de sindromul lui Iona” sau că „incoerenţa creştinilor este un scandal care ucide”. Or, aceasta este o temă care a preocupat Biserica de la originile sale. Accentul pus de Papă pe această dimensiune, din care decurg celelalte (relaţia cu aproapele, cu săracii, cu bolnavii, cu bătrânii), reflectă, cred, necesitatea unei renaşteri spirituale în lumea contemporană, necesitatea unei receptivităţi reînnoite la cuvântul şi prezenţa lui Dumnezeu. Orice noutate în Biserică este o revenire la originar. Există, desigur, impulsuri noi pe care Papa le-a dat mai ales pe plan pastoral şi care răspund unor exigenţe şi unor urgenţe recunoscute de toţi. Putem vorbi şi de noutatea unui stil pastoral în care se întâlnesc simplitatea, firescul, relaţionarea imediată, discernământul spiritual – toate acestea nu sunt caracteristici noi, însă felul în care sunt propuse de Papă conferă acţiunii sale un impact remarcabil.      

Percepţia comună este, mi se pare mie, că Papa Francisc preconizează o reîntoarcere la creştinismul franciscan, al iubirii, înfrăţirii, întrajutorării, cel al smereniei, al iertării şi speranţei, al respectului pentru creaţia lui Dumnezeu, dar şi la unul militant, care luptă şi condamnă în numele dreptăţii sociale şi civismului. Este acesta, în termeni laici, un mesaj de „stânga”? Sau este doar sufletul democratic care ar trebui să modeleze dinspre interior coaja procedurilor democratice laice? Mai general formulat, este acesta şi un mesaj politic?

Este adevărat că în magisteriul Papei sunt multe teme sociale, dar o privire atentă ştie să discearnă între teme şi situaţii existenţiale la care creştinii trebuie să răspundă în mod autentic. Învăţătura socială a Bisericii, atât în primele timpuri, cât şi în timpurile noastre, nu este nici de stânga, nici de dreapta. Sunt pagini din Sfântul Vasile cel Mare care îi pot lăsa perplecşi pe susţinătorii de bună credinţă ai proprietăţii private, aşa cum există omilii ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre săraci care au şi astăzi aceeaşi acuitate şi în care regăsim mesajul pe care Papa îl transmite. Este important să nu cedăm tentaţiei de a califica acţiunea Bisericilor punând etichete politice partizane. Îmi amintesc că într-unul dintre interviuri, Papa însuşi a refuzat astfel de etichete, spunând că marxiştii au luat tema sărăciei de la Biserică şi nu invers. Ceea ce istoric e adevărat. Distincţia stă şi aici la nivel spiritual. Pentru mulţi, problemele sociale rămân teme, pentru creştini sunt situaţii de viaţă cărora trebuie să le răspundă respectând demnitatea fiecărei persoane.

Papa Francisc a început sau împlinit deja un număr însemnat de reforme structurale, precum reforma Curiei, a băncii Vaticane (IOR),  a codului penal al Vaticanului, reforma economică a Sfântului Scaun, nemaivorbind că a trasat direcţii noi dezbaterilor referitoare la protejarea mediului, la componenţa şi importanţa familiei, la criminalitatea organizată, la terorismul motivat religios etc. – toate probleme de maximă importanţă şi stringenţă. Uimitor de mult pentru numai doi ani de pontificat. Este, credeţi, forma de guvernare a Vaticanului, centralizată şi monarhică, un factor hotărâtor al vitezei transformărilor? Întreb asta ştiind că sistemul laic democratic şi parlamentar – le meilleur des mondes possibles, vorba lui Pangloss – are prin însuşi mecanismul său o lentoare şi o incertitudine. Se poate trage vreo învăţătură de aici?

Putem spune că asistăm la un dinamism al deciziilor care privesc priorităţi ale reformei interne. Dar este important să remarcăm şi consultarea pe care Papa a dorit de la bun început să o iniţieze ca procedură explicită, vizibilă, numind un consiliu de cardinali şi instituind comisii. Mare parte dintre direcţiile de reformă au reieşit, aşa cum se ştie, din întâlnirile pregătitoare ale Conclavului care a condus la alegerea Papei. Odată ales, Papa Francisc le-a preluat în agenda sa ca exigenţe ale Bisericii. În orice caz, dinamismul nu trebuie confundat cu rapiditatea impunerii unor decizii. Reformarea Curiei este un proces de durată, care are timpii săi de maturare. Un alt aspect îl reprezintă temele de dezbatere, agenda pe care Papa a ştiut să o definească şi pentru care pledează: combaterea traficului de persoane, combaterea corupţiei, necesitatea de a oferi ospitalitate migranţilor, dialogul interreligios, construirea punţilor pentru reconciliere şi pace care, în pofida contextelor extrem de dificile, nu întârzie să aibă efecte.  

Ştim cu toţii că există deosebiri, pe diferite paliere, între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Ştim totodată că în ambele există o dorinţă de colaborare şi o aspiraţie spre ecumenism. Credeţi că înnoirile propuse de Papa Francisc pot avea efecte şi asupra relaţiilor cu Biserica Ortodoxă Română?

Cred că în privinţa dialogului ecumenic Papa Francisc a făcut deja gesturi foarte semnificative, atât la nivel simbolic, cât şi la nivelul mesajului. De la prima primire a delegaţiei Patriarhiei Ecumenice în Vatican a accentuat necesitatea dimensiunii colegialităţii sau a sinodalităţii – un aspect esenţial al ecleziologiei ortodoxe care va trebui să contribuie la dialogul despre primatul petrin. Vizita la Ierusalim şi la sediul Patriarhiei Ecumenice, declaraţia foarte explicită despre dorinţa de comuniune cu Biserica Ortodoxă reprezintă tot atâţia paşi care conferă un nou elan relaţiei dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe. „Unitatea creştinilor reprezintă astăzi setea lui Iisus, care trebuie să devină şi setea noastră”, a spus Papa Francisc în Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Cred că în acest context şi mai ales în perspectiva Sinodului panortodox prevăzut pentru 2016 putem spera într-o reînnoire şi o aprofundare a dialogului atât de necesar pentru o mărturie comună într-o lume în care creştinii sunt persecutaţi, discriminaţi şi victime ale urii motivate religios.
 
La sfârşit o singură întrebare despre dumneavoastră: sunteţi ambasador într-un stat-unicat: foarte mic dar foarte influent, singurul cu formă de guvernare teocratică, singurul cu regim de monarhie absolută electivă, singurul stat patrimonial, unde practic nu există proprietate privată, totul fiind proprietatea Sfântului Scaun, un stat înăuntrul altui stat cu care are o relaţie simbiotică etc. Ce diferenţă este între a fi ambasador într-unul din statele laice şi a fi ambasador la Vatican?

Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l spunem cititorilor noştri este că „ambasador pe lângă Sfântul Scaun” este formula corectă şi nu „ambasador la Vatican”. Subiectul de drept internaţional este Sfântul Scaun – adică Papa şi conducerea centrală a Bisericii Catolice – iar Vaticanul este teritoriul care exprimă autonomia Sfântului Scaun. Or, din această perspectivă, activitatea noastră priveşte impactul enorm al Sfântului Scaun ca actor global şi prea puţin dimensiunea Cetăţii Vaticanului. Poate că una dintre condiţiile pentru o bună misiune este aceea de a cunoaşte cultura acestei lumi, arhitectura sa şi, mai ales, limbajul său. Deşi temele pe care le tratăm sunt în mare parte temele comune diplomaţiei, nu trebuie să uităm că la Sfântul Scaun este vorba despre o diplomaţie ecleziastică, care îşi are priorităţile sale; o diplomaţie cu tradiţie prestigioasă, care veghează la situaţia a peste un miliard de credincioşi din întreaga lume, capabilă să facă faţă celor mai diverse contexte şi având un rol mediator esenţial, acolo unde alte diplomaţii nu au instrumentarul cel mai adecvat. Pe lângă specificul acesteia, cred că este esenţial pentru orice diplomat pe lângă Sfântul Scaun să aibă receptivitatea necesară faţă de fenomenul religios şi în mod special faţă de întreaga evoluţie pe care a cunoscut-o Biserica Catolică după Conciliul Vatican II în plan intern şi în relaţiile cu celelalte Biserici şi religii.

Vă mulţumesc pentru aceste explicaţii şi pentru interviu.

Interviu realizat de Smaranda Bratu Elian
(nr. 6, iunie 2015, anul V)