Andrea Bajani: „Arta este o relație, iar literatura o mașinărie de produs uimire”

Cu ocazia Festivalului Internațional de Literatură București (FILB), desfășurat între 3-6 decembrie al anului abia încheiat, l-am întâlnit și intervievat pe binecunoscutul scriitor Andrea Bajani, unul dintre invitații acestei ediții. Dincolo de practicile unui interviu clasic, întâlnirea cu Bajani s-a dovedit un autentic dialog pe marginea a varii teme de actualitate, literare și nu numai: de la scris la literatura zilelor noastre, de la București la situația tinerilor și a familiei.


Andrea Bajani, ai venit la București pentru Festivalul de Literatură. Înainte să abordăm subiectul literaturii ca atare, mi-ar plăcea să descopăr ceva mai mult despre prietenia literară pe care ai împărtășit-o cu Antonio Tabucchi. Cum v-ați întâlnit?

În cazul oricărui scriitor, iar al lui Tabucchi în mod special, viața privată este de nedespărțit de cea literară, în sensul în care Tabucchi este unul dintre acei autori pentru care viața povestită și cea cu adevărat trăită se confundă una cu alta, poate cea trăită fiind chiar mai ficțională decât cea povestită. Prietenia noastră s-a născut tot în jurul cărților: el a fost cel care m-a căutat după ce citise De vei lua aminte la greșeli (un roman desfășurat în mare parte aici, în România): a sunat la editura care mă publică, Einaudi, cerându-le adresa mea deoarece voia să-mi trimită o scrisoare. Este o prietenie născută sub semnul cărților și al literaturii, dar mai ales un gest de generozitate și curiozitate umană de mare profunzime, pentru că un scriitor cu o asemenea recunoaștere, având o anumită vârstă şi numărând atâtea premii în palmares, și-a lăsat încă stârnită curiozitatea de literatura pe care o practică o generație cu aproape treizeci de ani mai tânără. Prietenia noastră – așa cum povestesc și în această specie de roman, Mă recunoști, unde descriu moartea unui scriitor care-i seamănă foarte mult – s-a aflat mereu sub semnul acestei constante ficțiuni, al acestei iubiri extreme pentru literatură care, în cele din urmă, nu e nimic altceva decât o iubire extremă pentru viață, dorința de a încerca neîntrerupt s-o întorci pe toate fețele și de a face haz de tot.

E o frumoasă coincidență în acest fel al vostru de a vă fi întâlnit, care-mi amintește de ceea ce Tabucchi povestea despre întâlnirea sa cu limba și literatura portugheză prin intermediul lui Pessoa, o întâlnire cu totul și cu totul pe neașteptate, o cărțulie găsită pe o tejghea. Și aceasta este tot o întâlnire sub semnul cărții...

Da, și mai ales sub semnul a ceva cu mult mai important decât cărțile, și anume capacitatea de a te lăsa surprins de viață, de a-i permite vieții să-ți aducă lucruri la care nu te așteptai, dar pe care ea ți le aduce la un moment dat. Rămâne problema dacă tu le accepți sau nu, dar cel mai important este să te pui în condiția celui care dorește să descopere ceea ce nu se cunoaște încă.

Le-ai putea povesti cititorilor tăi ceva mai multe despre cartea pe care o pomeneam mai sus, Mă recunoști? Pe de-o parte, are forma unui roman, pe de altă parte e asemenea unei scrisori de adio, o ultimă întâlnire – imaginară – între tine și Tabucchi.

Nu aveam nicio intenție să scriu această carte. La acea dată mă aflam la Amsterdam, voiam să lucrez la cu totul alt roman, însă am primit vestea morții lui Tabucchi și mi s-a declanșat deodată nevoia de a scrie această carte, cea mai inspirată dintre toate cele pe care le-am scris, cea mai romanescă. Am scris-o în douăzeci de zile, a ieșit așa, dintr-o dată, de parcă ar fi fost o chemare. Acesta a fost aspectul cel mai surprinzător. Aveam la dispoziție atâtea alte modalități de a-l omagia: povestind despre el, despre prietenia ce ne legase, dar o astfel de modalitate nu mă interesa într-un sens strict. Ceea ce mă interesa era să aduc un omagiu unui artist, unui scriitor prin intermediul unui roman, să-i dăruiesc practic un roman. Ceea ce voiam să fac de fapt era să-i dăruiesc o carte în care el să fie singurul lucru care nu ar fi putut fi vreodată, și anume un personaj într-un roman. Această carte descrie sfârșitul unui scriitor care îi seamănă atât de mult lui Tabucchi și este povestită de un scriitor care seamănă atât de mult cu mine, dar în realitate este una dintre cărțile cele mai puternic ficționale dintre cele pe care le-am scris vreodată, am inventat atât de multe lucruri. Dacă aș fi povestit ceea ce ni se întâmplase, n-ar fi fost adevărul absolut, ci un adevăr subiectiv, în schimb arta reprezintă o relație, așadar trebuie să-i încredințez cuiva un adevăr, adică să-l creez, să-l produc pe moment – să fie expres, cum se spune în restaurante, nu semi-preparat. Pentru ca un roman să conțină un „adevăr expres”, acesta trebuie inventat, tocmai de aceea la final a ieșit ceva asemănător unui roman la patru mâini: când dădeam glas acestui scriitor, aducea odată cu el toate poveștile pe care Tabucchi le scrisese.

Ne-ai povestit despre întâlnirea cu Tabucchi. Cum s-au petrecut însă lucrurile cu literatura în sine, cu scrisul? Poate că cititorii nu știu foarte bine cum ai început să scrii.

În liceu aveam un profesor care preda italiană și latină și îmi citea poeziile – începusem să scriu încă din gimnaziu –, drept urmare a fost o vreme în care le scriam pentru el, scriam pentru că aveam măcar un cititor. Până la 19 ani am scris numai poezie, deloc proză, deoarece credeam că nu voi fi niciodată în stare să inventez o poveste, fapt straniu, de altfel, pentru că eu ca persoană sunt un fabulator. Dar pe atunci era ca și cum mi-ar fi fost teamă de literatură, de parcă a inventa era ceva dincolo de puterile mele, ca și cum poveștile ar fi ceva ce nu există ca atare, ci trebuie inventate într-un fel de neînțeles, trebuie produse, și că n-au de-a face cu scrisul.

Și cum s-a petrecut schimbarea?

Cu timpul mi-am dat seama că de fapt se pot povesti experiențele trăite, ceea ce nu înseamnă să scrii romane autobiografice, ci să folosești drept cărămizi pentru a construi un nou edificiu ceea ce găsești pe drum, nu ceva ce nu există nicăieri. Așadar, la începutul facultății am început să scriu primele mele povestiri, multe fiind inspirate de scriitori foarte diferiți între ei, precum un scriitor italian ca Pier Vittorio Tondelli, apoi o scriitoare austriacă, Ingeborg Bachmann, care pentru mine s-a dovedit fundamentală, dar și un alt scriitor austriac, Peter Handke. Am început să scriu aceste povestiri care reprezentau un soi de intimism existențial, poate puțin prematur pentru cei douăzeci de ani ai mei. Dar aceste povestiri au fost tocmai cele care m-au făcut să cred că literatura are de-a face cu mine. Apoi am luat-o pe un drum cu totul diferit, pentru că începusem să mă dau în vânt după scriitorii americani, după David Foster Wallace, după postmodernism, așadar, după un tip de narațiune care se afla la polul opus al acelui intimism existențial; narațiuni compuse din note de subsol, cu un caracter umoristic, conținând o realitate asemănătoare unui desen animat. Primele două romane pe care le-am scris s-au născut sub acest semn. Era ca un gest de eliberare, mă distanțam de acel intimism. Îmi dădeam seama că pot lucra și asupra imaginarului, că nu eram atât recipientul unor mari idei despre viață – lucru pe care de altfel nici nu mi l-aș fi permis întrucât experiența mea trăită era foarte redusă – ci recipientul unui imaginar compus din televiziune, benzi desenate, cinema etc.

Primul tău succes a apărut pe neașteptate ori s-a lăsat așteptat?

În 2005, când am scris Cordiali saluti, care povestește istoria unui bărbat nevoit să redacteze scrisori de concediere, bătusem la poarta realității pe care o trăiam pe atunci, chiar dacă este o carte pe de-a-ntregul imaginativă. A fost o primă trezire. Pentru prima dată, m-am gândit că cele două elemente, adică viața mea privată și imaginarul meu, contextul social şi politic pe care îl trăiam puteau să fie un întreg. Au fost primii pași făcuți înspre o voce care începea să fie cu adevărat a mea, voce care într-un anume sens a înflorit odată cu De vei lua aminte la greșeli din 2007, roman care a și câștigat atâtea premii. Drumul mi-a devenit mult mai ușor, dar în același timp și mult mai greu, pentru că în acel moment s-a declanșat un mecanism al așteptărilor…

Așteptări atât din partea publicului, cât și din partea editurii care te publică.

Da, toate aceste lucruri sunt resimțite din plin, dar în realitate singurele așteptări păgubitoare sunt cele proprii. Fiecare își poate construi ce așteptări dorește, dar dacă tu te aștepți la cu totul altceva de la tine, poți simți într-o oarecare măsură intruziunea sau apăsarea celorlalți, fără ca aceste lucruri să te condiționeze însă. Când o operă de artă, oricare ar fi ea, are un anume parcurs, asta se întâmplă și pentru că nimeni nu se aștepta, negând așadar orice posibilitate ca, odată reiterată, să se repete exact același lucru. O operă de artă „apărută de nicăieri” este apreciată tocmai pentru că nimeni nu se aștepta la ea: dacă următoarea dată faci același lucru, toți se vor fi așteptând la asta și este evident că nu va avea același efect, nu va mai produce uimire. Or literatura este o mașinărie de produs uimire.                                               

Ajungem astfel la vizita ta în România. Nu ești pentru prima dată la București, cum regăsești orașul?

Am venit pentru prima dată în București în 2006, dar ulterior m-am întors cel puțin alte cinci, șase dăți. Însă eu sunt un fabulator, așadar nu știu dacă e adevărul gol, goluț. Între viața imaginată și cea reală nu e o graniță foarte clară, în plus, eu sunt și-un ipohondru din fire (râde, n.r.). În cazul unui scriitor, lumea inventată este cu mult mai reală decât cea materială, așadar, poate că am fost de cinci ori, de două sau de zece ori.

Oricum, este prima dată când vizitezi Bucureștiul în această perioadă a anului, adică la început de iarnă.

Da, de data aceasta am venit convins fiind că am o boală incurabilă – după cum spuneam, sunt un ipohondru – cu toată această ninsoare de afară, cu tot frigul, și ieri seară Bucureștiul mi se părea locul perfect în care să mor. Acum, când a mai trecut o zi, mi-a trecut cu totul gândul că aș putea muri aici, la București, așa că orașul acoperit de zăpadă îmi place mult, mai ales împodobit cu luminile de Crăciun. Iar asta și pentru că în imaginarul colectiv Bucureștiul apare ca un oraș complet gri, urât, care duce în spate greutatea unei anumite istorii. E ca și cum în imaginarul colectiv – la a cărui influență suntem supuși cu toții, e ca un aer pe care-l respiri, iar ceea ce respiri modifică și ceea ce ești, fie și într-o manieră inconștientă – acest oraș ar fi incompatibil cu orice idee de plăcere, normalitate, frumusețe. În schimb, luminile de Crăciun mi s-au părut un soi de cadou pe care Bucureștiul mi l-a dăruit.

Cu siguranță cunoști foarte bine Bucureștiul. Dacă vreun prieten de-al tău ar vrea să viziteze acest oraș, ce sfat i-ai da, ce i-ai recomanda să viziteze pentru prima dată?

E dificil de răspuns, pentru că prietenii mei se țin departe de sfaturile mele, asta și pentru că în genere mie îmi plac aspectele marginale ale locurilor, detaliile sunt cele care mă uimesc. Drept care, dacă ar trebui să iau ceva distanță de propriile „perversiuni” personale, în primul și primul rând l-aș trimite în Cișmigiu, parcul care-mi place extrem de mult, unde mă duceam să alerg, un loc în care se găsesc mici părți din mine, care au rămas aici la București. Într-unul dintre romanele mele, din care voi și citi de altfel în seara aceasta, Fiecare promisiune, care se desfășoară între Italia și Rusia, se află o scenă ambientată în Italia, în care descriu un parc și persoanele care se duc acolo să alerge, dar în realitate, în timp ce o scriam, mă gândeam tocmai la Cișmigiu.

România în general și Bucureștiul în mod particular sunt descrise drept un loc al paradoxului, o întretăiere între Occident și Orient, între moștenirea latină și spiritualitatea bizantină etc. Tu cum o percepi?

Tocmai de aceea aș invita pe oricine să vadă și Bucureștiul lui Ceaușescu, Casa Poporului adică. E o invitație la reflecție asupra contradicției pe care o reprezintă această construcție care cândva i-a aparținut lui Ceaușescu, dar acum este Palatul Parlamentului, așadar contradicția arhitecturală a vieții unui edificiu considerat dintr-un anumit punct de vedere simbolul răului total, iar, pe de altă parte, simbolul salvării depline. Dacă vreau să înțeleg mai limpede ceea ce se întâmplă în lume, dar mai ales în Europa, tind să vin la București pentru că-mi pare că aici contradicțiile sunt cu mult mai vizibile, în timp ce în alte țări cu o tradiție europeană mult mai îndelungată – sau, în mod paradoxal, mai recentă – acestea sunt mai ascunse, date la o parte. La București, în schimb, aceste contradicții dintre trecut și prezent, dintre greutatea istoriei și ideologia momentului actual sunt mult mai evidente.

Să ne întoarcem la romanele tale, unde constant prezentă este tema familiei, în special familia de azi, afectată de criza de identitate cu problemele sale specifice. Un alt scriitor contemporan care împărtășește cu tine această fascinație pentru universul mic al familiei este Amos Oz. Aproape toate romanele sale se construiesc în jurul unui nucleu familial. De unde această opțiune pentru istoria privată, lăsând istoria mare să joace numai rolul fundalului?

Este vorba despre un fapt profund elementar, anume acela de a fi italian. Italia este un stat fondat pe familie, iar structural nu există ca stat, ci există familiile care dau viață comunităților locale, dar Italia ca stat nu există, nimeni nu-l percepe ca atare. Îl poți percepe în momente de criză, în raport cu alte state. Dar mai înainte de toate ești napolitan, toscan sau bolognez și ești, în primul rând, familia din care faci parte. Așadar, există un fel propriu în care se deapănă istoria însăși în Italia. Evident, pe mine mă interesează s-o fac să interacționeze cu istoria mare, nu este interesul meu s-o mențin la o scară mică. Așa cum un marinar, atunci când trebuie să spună ceva despre viață, vorbește mereu despre mare, iar un țăran vorbește mereu despre pământul său, un italian, după părerea mea, va vorbi mereu despre familie. În plus, familia este în general un element foarte interesant – şi îl citai tocmai pe Amos Oz – și pentru că reprezintă locul unde explodează contradicțiile, deoarece familia e o conviețuire forțată, o comunitatea impusă.

Nu ceva natural…

Exact. Sau mai bine zis, este naturală în conceperea și continuitatea sa, pentru că nașterea este un fapt natural. Faptul că apoi se organizează, se structurează, reprezintă o operațiune culturală care a apărut abia ulterior și care, prin natura lucrurilor, are contradicții interne îngrozitoare: între binele comun și cel individual, între spiritul național și cel instinctual etc.

Multe voci de azi susțin că familia se găsește într-un profund moment de criză, nereușind să se adecveze noutăților sociale, acestei lumi care se schimbă inclusiv la nivel structural. E un discurs justificat sau, mai degrabă, ușor exagerat?

Mie nu mi se pare că familia în sine se află în criză. Eu sunt capul unei familii recompuse, formate din soția mea și fiica ei, pentru care am devenit, într-un anumit fel, un al doilea tată, și cu toate acestea suntem o familie extrem de solidă, iar asemenea nouă sunt atâția alții. Problema mi se pare a fi mai degrabă – și vorbim despre o problemă tipică pentru lumea capitalistă – reversibilitatea ca stare a lucrurilor actuale, caracteristică profund legată de mărfuri, de posibilitatea de a restitui sau schimba ceva ce nu-ți place. Cu toții suntem prinşi în această ordine a lucrurilor: îți faci un abonament la telefon, dar apoi, în caz că nu-ți place, ți-l schimbă imediat. Acesta este aerul pe care-l respirăm, că ne place sau nu, aşa stau lucrurile. Acest fapt mercantilizează, dar nu în sensul că transformă efectiv într-o marfă, ci activează același tip de reacție și în sfera privatului. Aceasta este marea criză occidentală a momentului actual, care implică deopotrivă familia, politica, religia, toate domeniile vieții sociale. Împărtășirea unor proiecte comune pe termen mediu și lung presupune o anumită formă de rezistență, de efort, în schimb, societatea de azi a desființat spațiul dinlăuntrul nostru unde toate acestea erau posibile, ne-a anulat energia necesară pentru așa ceva; e ca și cum aș avea bateria mobilului mereu descărcată: apuc să dau un telefon, iar apoi se stinge.

Cuvintele tale îmi aduc aminte de un interviu pe care l-am citit și care istorisea povestea unei perechi obișnuite, doi bătrâni care au trăit împreună mai bine de șaizeci de ani și care erau întrebați despre secretul unei vieţi atât de îndelungate împreună. Răspunsul lui a fost acela că-și cunoscuse soția într-o vreme în care dacă un lucru nu funcționa, trebuia să-l repari și nu să-l arunci imediat la coș pentru a-ți lua un altul nou.

Problema e că cei doi, spre deosebire de noi toți ceilalți care trăim azi, cunoșteau acest sentiment al reparării, știau cum anume se face. E ușor să fii moralist și să spui „Voi nici măcar nu vă dați silința”. Însă în ceea ce ne privește, e ca și cum acel sentiment, acea capacitate nu ne-ar fi fost vreodată date. E adevărat că trecutul ne este de folos tocmai pentru a putea avea un exemplu. Dar este vorba despre un exemplu intelectual, rațional, și nu unul emoțional. Reversibilitatea care ne-a fost vândută drept libertate reprezenta, poate, la început cu adevărat o formă de libertate: este exemplul persoanelor care s-au „războit” pentru dreptul la divorț, pentru a combate comunismul etc. Acestea sunt marile mișcări ale istoriei, iar dorința respectivă de a răsturna, de a schimba lucrurile era identitară, crea o anumită forță: dar odată ce ai doborât ușa care-ți stătea în cale, ce faci cu toată acea forță acumulată? Încearcă să alergi spre o ușă din fața ta și ai să vezi că dacă cineva o deschide brusc vei cădea lat. E inutil să fim nostalgici, trebuie să înțelegem ce și cum putem face cu aceste mișcări recente ale istoriei.

Și, după părerea ta, ce anume se poate face?

În realitate, cred că singura posibilitate este un final dezastruos, nu cred că există vreo posibilitate de planificare. Cred că singura posibilitate reală este catastrofa, în sensul că deja persoanele care nu se simt reprezentate politic, care resimt acut disperarea, încep să se regrupeze în jurul vieții private, încearcă să reconstruiască lucrurile. Cred că este singura cale spre fericire.

Ne aflăm la începutul unui nou an: dacă ar trebui să dăruiești o carte, pe care anume ai alege-o?

Pentru cineva ca mine care citește foarte mult (eu unul citesc câte patru cărți pe săptămână) nu este dificil să fac o alegere, sunt însă condiționat de o anumită perioadă. Spre exemplu, o carte foarte frumoasă pe care am citit-o de curând și pe care de Crăciun am dăruit-o tuturor aparține unei scriitoare franceze, care se numește Annie Eranux, și se intitulează Locul. Este un roman minunat despre apartenență, o poveste binecunoscută despre contradicție: o familie cu origini umile, care face, însă, tot ce-i stă în putință pentru ca fiica lor să poată studia, să-și depășească condiția socială și să se îndepărteze de lumea aceea. Dar când toate acestea ajung să se petreacă, distanța imensă care se creează între aceste persoane care făcuseră tot posibilul pentru ca fiica lor să ajungă într-altă parte devine, împreună cu acest „într-altă parte” unde ea se află acum, semnul unei depărtări aproape imposibil de recuperat. Un roman foarte frumos pe care îl recomand tuturor.  

Interviu realizat şi tradus de Cristina Gogianu
(nr. 1, ianuarie 2015, anul V)