Ana Blandiana: „Literaturile din Est au intrat pe piaţa occidentală graţie editorilor independenţi”

Ana Blandiana a fost oaspete de onoare al primei ediţii a Târgului Editurilor Independente, care a avut loc la Tassignano/Capannori (Lucca) în perioada 7-9 septembrie 2012, în cadrul manifestărilor celei de a II-a ediţii a „Effetto Capannori”, sub egida Primăriei din Capannori. Ana Blandiana a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre pentru a ne împărtăşi impresiile şi gândurile legate de acest eveniment cultural care a adunat un public numeros şi avizat.


Tema propusă pentru dezbaterea inaugurală a Târgului Editurilor Independente a fost „Pentru o ecologie a culturii”, înţeleasă ca şi eliberare de excesele, de redundanţele care nu privesc cultura în mod direct. Care este opinia dumneavoastră în acest sens? Este astăzi nevoie de o „ecologia a culturii” şi cum înţelegeţi această noţiune?

Deşi sunt de acord cu ideile de bază ale acestei retorici, retorica în sine nu mă încântă, pentru că îmi dă presentimentul că se va transforma cu timpul, şi ea, doar într-un prilej de vânturat vorbe. Ecologia culturii e o formulă care sună bine, ceea ce o face să fie repetată mereu şi transformată în cele din urmă într-un sediment poluant asemenea celor împotriva cărora a apărut. De aceea am spus puţin ironic că înainte de a vorbi despre ecologie, trebuie să fim siguri că plantele sunt vii, că nu sunt de plastic. Intervenind la Capannori în această discuţie, am încercat să aduc o privire dinspre Est, de acolo unde autenticitatea culturii este garantată de suferinţa din care s-a născut. O societate care are tendinţa să transforme consumul şi bunăstarea materială în valoare supremă naşte şi o cultură de consum, care se numeşte „cultură” printr-o simplă omonimie, aşa cum se numeşte muzică şi Bach şi Lady Gaga. Important este să continue să existe cultura autentică, poezia, literatura, arta, filosofia, religia, care explorează înaltul şi adâncul sufletului omenesc, nu aparatul digestiv.

Acest târg a reunit în jur de douăzeci de mici edituri independente printre care Saecula Edizioni şi Donzelli, care au adus ultimele două volume ale dumneavoastră publicate în Italia, Il mondo sillaba per sillaba (proză de călătorie) şi Un tempo gli alberi avevano occhi (antologie poetică). Care este, în viziunea dumneavoastră, rolul editurilor independente, fie ele şi de mici dimensiuni, în difuzarea culturii din spaţiile culturale mai puţin cunoscute, precum cel românesc?

Daţi-mi voie să adaug şi cea de a treia editură, care mi-a publicat volumul de nuvele fantastice Progetti per il passato e altri racconti, editura Anfora din Torino. Aceste edituri independente şi mai mult sau mai puţin marginale au un rol foarte important în lansarea cărţilor unor scriitori veniţi din culturi mai puţin cunoscute şi a căror publicare presupune un risc material. După cum, acest gen de edituri au un rol foarte mare în sprijinirea poeziei care nu asigură aproape niciodată un profit sigur. Editorilor independenţi le datorează literatura fostelor ţări comuniste intrarea pe piaţa occidentală şi, în ultima instanţă, chiar impunerea lor. Pentru că dimensiunile reduse ale acestor edituri sunt compensate de pasiunea pentru literatură a celor ce le conduc şi le menţin în viaţă.

Publicul prezent a fost de-a dreptul vrăjit de forţa versurilor dumneavoastră. La terminarea poeziei pe care aţi citit-o în prima seară, publicul a aplaudat din instinct şi cu mare căldură înainte de a asculta traducerea italiană. Cum vă explicaţi acest lucru?

Nu e prima oară când mi se întâmplă şi s-ar putea explica, utopic şi prin absurd, prin existenţa unei magii care trece dincolo de sensul raţional al cuvintelor. Dar există în poezie sensul raţional al cuvintelor? Desigur, apropierea dintre cele două limbi, italiana şi româna, are şi ea un rol, dar cu siguranţă este mai mult decât atât. Ceea ce m-a mirat mai mult a fost faptul că în urma acelei lecturi (la urma urmei am citit un singur poem) şi a dezbaterii la care am participat, s-au vândut toate volumele mele, care se găseau de vânzare aduse de cele trei edituri, şi se cereau în continuare. Este o dovadă a comunicării reale despre care vorbeam şi a calităţii publicului de la Capannori.

După Salonul de la Torino din luna mai, aţ fosti din nou invitată la un târg de carte în Italia. Cu ce spirit aţi înfruntat această nouă „aventură” şi care au fost primele impresii şi impactul cu publicul de la manifestare?

Am acceptat din prima clipă invitaţia la Fiera dell’Editoria Indipendente di Capannori pentru că m-a atras noţiunea de editori independenţi şi, desigur, şi pentru că printre aceştia era şi editura la care mi-a apărut ultima carte italiană, tradusă de dumneavoastră. Admir şi respect spiritul de independenţă în cultură, un spirit care presupune de cele mai multe ori noţiunea de risc şi asumarea unui anumit tip de marginalizare. Editorii independenţi sunt mai mult fani ai culturii, ai poeziei chiar, şi mai puţin negustori ai ei. În ceea ce priveşte publicul am fost impresionată nu numai de numărul celor ce umpleau sala, ci şi de calitatea lor. Era evident vorba de intelectuali de calitate, pasionaţi de dezbaterile de idei, atenţi la nuanţe şi gata să se implice în polemici. Am avut sentimental unei reale comunicări, ceea ce e tot ce-şi poate dori cineva ca mine. În încheierea programului celor două zile de la Capannori aveam o conferinţă, de fapt o mărturisire a mea despre felul în care văd poezia. Era o temă prea serioasă pentru o după-amiază de duminică şi am avut emoţii că totul va suna nepotrivit. Spre surprinderea mea, nu numai că zeci de persoane m-au ascultat cu atenţie participativă, dar a urmat mai mult de o oră  de discuţii pasionate şi tulburătoare, cu nişte oameni pe care nu-i cunoşteam şi care mă cunoşteau puţin, dar voiau să pătrundă în adâncul noţiunii de poezie.

Cartea dumneavoastră de călătorie Il mondo sillaba per sillaba i-a dat publicului italian posibilitatea de a descoperi o subtilă evocare de peisaje şi umanitate, ceea ce reprezintă un alt fel de a face cultură, aşa cum a subliniat o doamnă din public. Aţi continuat să vă notaţi impresiile din călătoriile pe care le-aţi făcut în lume în ultimele decenii? Vom putea avea plăcerea de a citi în viitor alte cărţi cu impresii de călătorie?

Călătoriile mele în lume sunt de două feluri, extrem de diferite între ele: cele de dinainte de 1989 şi cele de după. Cartea pe care aţi tradus-o cuprinde aproape exclusiv impresiile din prima categorie, care sunt interesante prin felul în care stau suspendate de aripa destinului. Nu ştiam niciodată dacă voi primi viza de plecare şi nu ştiam niciodată dacă ceea ce vedeam voi mai revedea vreodată. Asta dădea o importanţă şi o emoţie care nu are nici o legătură cu ceea ce se numeşte turism. Prima mea carte s-a numit Cea mai frumoasa dintre lumile posibile pentru că tot ceea ce vedeam era mai frumos decât în realitate pentru că avea aura norocului de a putea vedea. Cea mai frumoasă dintre lumile posibile era lumea care îmi era interzisă şi pe care o descopeream aproape prin absurd. Această descoperire a lumii înrudeşte de altfel aceste însemnări de călătorie cu poezia pur şi simplu. Acum, în condiţii de libertate, călătoresc mai ales pe timp scurt, pentru a face lecturi publice, pentru a ţine conferinţe, pentru a participa la congrese. Timpul pentru meditaţie nu mai există. După cum nu mai există sentimental fructului interzis. Şi totuşi mi-ar plăcea să revin cu o carte care să mediteze asupra drumurilor parcurse într-o libertate care se interzice pe ea însăşi.

Există ceva ce scriitura nu poate să exprime pe deplin? Vă pun această întrebare gândindu-mă la aforismul lui Heine: „Atunci când cuvintele pleacă, începe muzica”. Aşa este?

Am ţinut cu mai mulţi ani în urmă o conferinţă la Cattedra di Poesia a Centrului Montale din Roma, o conferinţă care se numea Poezia, între tăcere şi păcat. Păcatul erau cuvintele. Vorbeam despre tendinţa marii poezii moderne de a renunţa la cuvinte, de a spune cât mai puţin pentru a sugera cât mai mult, şi chiar de a nu mai spune nimic pentru a sugera totul. În acest sens, în ecuaţia lui Heine, după terminarea cuvintelor şi înainte de începutul muzicii, stă poezia. Poezia, care nu este făcută să exprime ceea ce este dificil de exprimat, ci ceea ce este inexprimabil.

Interviu realizat de Mauro Barindi
(nr. 10, octombrie 2012, anul II)