„Invitaţii Smarandei Bratu Elian”, o nouă rubrică. În deschidere, istoricul Adriano Prosperi

Adriano Prosperi, unul dintre cei mai importanţi istorici italieni de astăzi, membru al faimoasei „Accademia dei Lincei”, a fost profesor de istorie la universităţi italiene de prestigiu precum şi la celebra Şcoală Normală Superioară din Pisa. Interesele sale ştiinţifice privesc îndeosebi istoria Inchiziţiei, a Reformei şi Contrareformei şi, în genere, istoria culturilor şi mentalităţilor de la sfârşitul Evului Mediu şi începuturile epocii moderne. Este autor, coautor sau curator al unui număr impresionant de studii, multe distinse cu premii importante şi traduse în străinătate, şi al unor opere monumentale precum Istoria lumii moderne şi contemporane (6 vol., Torino, Einaudi 2004) sau fundamentalul Dicţionar istoric al Inchiziţiei (4 vol. Pisa, Edizioni della Scuola Normale Superiore, 2010). Opera sa cea mai renumită, Tribunale ale conştiinţei. Inchizitori, confesori, misionari (Torino, Einaudi 1996/ 2009) a trezit o vie controversă pe tema Inchiziţiei şi a raporturilor dintre Biserică şi societate de-a lungul istoriei Italiei, confirmând vitalitatea istoriografiei şi importanţa sa pentru înţelegerea societăţii de astăzi.
Atent la fenomenul cultural contemporan, Adriano Prosperi a colaborat îndelung cu secţiunea culturală a cotidienelor „Corriere della Sera” şi „Il Sole 24 Ore”, angajându-se apoi în dezbateri pe teme politice şi sociale în paginile ziarului „La Repubblica” şi la mai multe posturi de televiziune.
De curând renumitul istoric a avut amabilitatea de a accepta să scrie prefaţa la volumul Giovanni Botero, Raţiunea de stat, publicat în colecţia bilingvă Biblioteca Italiană a editurii Humanitas.   

Adriano Prosperi, cred că nu greşesc când spun că intervenţiile dumneavoastră în dezbaterile publice pe teme de actualitate recurg adesea la argumente sau explicaţii de ordin istoric. Dumneavoastră faceţi parte dintre cei care consideră că istoria e povaţă pentru prezent? Întrebarea ar putea părea retorică dacă n-aş fi auzit istorici care susţin contrariul.

Istoria poate să-i înveţe ceva pe cei care ţin să înveţe din erorile trecutului, dar ea este şi un repertoriu inepuizabil de ticăloşii la dispoziţia cui vrea să le repete. „Cine nu cunoaşte trecutul riscă să-l repete”: celebra frază a lui Georges Santayana a căpătat în timpurile noastre o semnificaţie întunecată şi ameninţătoare pe care nu o avea la origine: o rostim când ne gândim la ororile nazismului şi stalinismului, cu spaima că s-ar putea repeta fenomene ca Auschwitz, Shoah sau cine ştie ce altă întrupare a inumanităţii regimurilor totalitare din vremurile recente. Dar faptul că am ştiut ce a fost Auschwitz-ul n-a împiedicat apariţia altor forme de genocid: ştim că a fost, prin urmare ştim că poate să fie din nou: aceasta este unica învăţătură pe care o putem trage, după părerea unui martor precum Carlo Levi. Iar acele regimuri care au creat lagărele şi gulagul au apărut în sânul unor culturi hrănite din istorie şi legitimate de ştiinţa istoriei din universităţile germane sau italiene sau de cunoaşterea unor aşa-zise legi ştiinţifice deduse din istorie. Mi se va obiecta că aceea era ideologie nu cunoaştere istorică. Oricum, dacă ştiinţa istoriei ar fi capabilă să facă lumea şi purtarea oamenilor mai bune, noi astăzi ar trebui să trăim într-o lume foarte diferită de cea pe care o cunoaştem. Eu cred că fascinaţia istoriei nu stă atât în ipoteticele ei capacităţi de a ne povăţui cum să rezolvăm problemele prezentului, cât în irezistibila dorinţă de cunoaştere care caracterizează specia umană. Nici o altă formă de cunoaştere, cu excepţia poate a cosmologiei, explorarea cerului înstelat, nu oferă un domeniu de cercetare atât de vast. Şi nu numai: spre deosebire de alte forme de cunoaştere, istoria ne permite să colindăm prin peisajul pierdut din spatele nostru, să citim cuvintele şi să cunoaştem gândurile şi acţiunile unei omeniri dispărute. În infinitatea de lumi ale trecutului le putem căuta pe cele pe care ne-ar fi plăcut să le cunoaştem, putem reda prin studiu viaţa umbrelor care se perindă prin imensitatea epocilor moarte. Niccolò Machiavelli a lăsat o mărturie minunată cu privire la efectele studiului istoriei: a scris că atunci când, la sfârşitul unor zile de trudă şi amărăciune, se reculegea în biroul lui şi citea istorie şi politică, intra într-o lume diferită, care îl absorbea complet: „Atunci eu nu mă mai tem de sărăcie, nu mă mai sperie moartea”. Nu cunosc o pagină mai extraordinară. Întâlnirea în lumea umbrelor a omului Machivelli este un exemplu al inevitabilei fascinaţii exercitate de studiul istoriei. Desigur însă că în sprijinul cunoaşterii istorice vin şi alte numeroase argumente. Spre exemplu, acela că prezentul nostru este el însuşi istorie. Vieţile noastre sunt o desfăşurare în timp. Păşim ca pe o punte aruncată între trecut şi viitor. Mergând spre viitor suntem animaţi de speranţa de schimbare în bine a condiţiei noastre şi temători de necunoscut. Ducem cu noi bagajul trecutului care nu este o simplă povară: este însăşi substanţa din care suntem făcuţi noi şi societatea noastră, este tot ceea ce ştim şi pe care ne putem întemeia alegerile. Spre deosebire de alte specii animale, la noi experienţa trecutului nu devine instinct, ci se transmite numai prin cunoaştere. Ideologia dominantă astăzi care ascunde lanţurile capitalismului financiar a înlocuit această realitate cu o idee despre viaţă ca un etern prezent, fără memorie şi fără perspectivă, suspendat între abisul crizei şi iluzia unei dezvoltări necontenite şi fără sens. Dar noi trebuie să reacţionăm şi să restaurăm permanent conştiinţa adâncimii timpului şi a stratificărilor care susţin şi conturează stratul subţire de la suprafaţă, care este prezentul. Aceasta şi pentru că în conştiinţa schimbării istorice se află speranţa viitorului: prezentul, oricât de insuportabil, este totuşi doar o trecere spre viitor şi oricând oricine poate repeta leitmotivul „Mâine e o altă zi”. – Dar pentru că mă întrebaţi cum de leg adesea întâmplări din prezent de lucruri din trecut, răspunsul e simplu: eu, ca orişice om, a trebuit să încerc să înţeleg în ce lume mă născusem. Şi n-am găsit altă metodă decât asta. Ceea ce am cunoscut eu la naştere era Italia fascistă şi al doilea război mondial. Walter Benjaim, care se sinucidea când mă năşteam eu, a spus că noi ne întoarcem spre trecut numai în momentele de pericol, când bate o furtună care ne împinge spre necunoscut iar privirea cată în urmă.

Dumneavoastră sunteţi un mare specialist în Inchiziţie. De ce acest interes pentru unul dintre fenomenele politico-religioase cele mai întunecate şi controversate ale trecutului ?

Eu, ca toţi italienii sau aproape toţi, am avut parte de o educaţie religioasă catolică iar anii copilăriei mi i-am petrecut într-o Italie distrusă de război unde singura instituţie existentă era parohia, iar nedreptatea socială care apăsa pe umerii claselor subalterne (din care proveneam eu) afla în credinţa religioasă consolarea într-o dreptate divină care urma să se înfăptuiască în viaţa de apoi. Crescând, am părăsit religia catolică, dar am păstrat un interes deosebit pentru credinţele religioase şi pentru istoria religiei în societatea italiană. Aici existau două tradiţii opuse, cea apologetică a Bisericii, care combătea civilizaţia modernă şi îi îndemna pe săraci să aibă răbdare, şi cealaltă, laică şi anticlericală, moştenită de ideologia de stânga, care vedea în Biserică numai spectrul Inchiziţiei. Niciuna dintre cele două imagini nu coincidea cu cea pe care o experimentasem eu. Aşa încât am încercat să înţeleg adresându-mă istoriei trecute, mai ales istoriei originilor moderne ale catolicismului începând cu fractura religioasă din secolul al XVI-lea. Iar Inchiziţia era instituţia care tocmai atunci a cunoscut o restructurare menită să controleze credinţa italienilor şi să-i pedepsească pe disidenţi. Dar studiind această istorie am descoperit că Inchiziţia de care se vorbeşte atât şi va continua să se vorbească este mai degrabă un mit decât o realitate istorică. Este mitul unei puteri crude şi arbitrare, însetate de sânge şi de suferinţele victimelor, un mit în stare să profeţească şi să încarneze realitatea regimurilor totalitare din secolul XX. Realitatea istorică este alta: în Italia secolului al XVI-lea tribunalul Inchiziţiei era strâns legat de celălalt tribunal, cel sacramental al confesiunii: de aici a rezultat o lucrare complexă, împletind seducţia cu persecuţia, poliţia cu atragerea conştiinţelor. Într-o carte de-a mea (Tribunalele conştiinţei, 1996) am încercat să analizez o perioadă a istoriei italiene – secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, pe care unii, pentru a sublinia voinţa de autoapărare şi de reacţie a papalităţii la Reforma protestantă, o numesc Contrareformă, iar alţii o definesc cu termenul de „reforma catolică” gândindu-se la reformele introduse de Conciliul din Trento – pentru a încerca să înţeleg cum anume Biserica catolică, în forma ei de putere supremă a papalităţii, a ieşit învingătoare din lupta cu revoluţia protestantă şi mai ales cum i-a „convins” pe italieni. Dau acest exemplu doar pentru a spune că nu sunt un „specialist” în Inchiziţie: dacă ar fi să indic adevăratul nucleu al intereselor şi lecturilor mele de istorie, aş spune că pasiunea mea adevărată este istoria formelor în care s-a întrupat cercetarea şi practica judiciară.

Atunci aş întreba: este adevărat că organizarea judiciară a Inchiziţiei a rafinat şi a perfecţionat conceptele şi practicile judiciare făcând să progreseze jurisprudenţa laică?

Este bine să amintim că la originea Inchiziţiei ca tribunal ecleziastic pentru delictele de erezie, magie şi vrăjitorie, s-a aflat afirmarea unui model de proces: un proces creat pentru a garanta aflarea adevărului („inquisitio”) ca premisă necesară pentru a judeca şi condamna. La originile şi rădăcinile acestui sistem se află cel mai însemnat efort făcut de tradiţia creştină occidentală de a pune raţiunea umană şi intervenţia omului legii în locul supunerii oarbe faţă de codurile magice şi religioase. Faptul că apoi procesul inchizitorial, recurgând la tortură şi la voinţa de a cunoaşte şi a pedepsi intenţii şi gânduri, s-a dovedit a fi un instrument de consolidare şi protejare a puterii castei preoţeşti şi a regimurilor politice, face parte dintre contradicţiile istoriei. În ultima mea carte (Crimă şi iertare. Pedeapsa cu moartea în orizontul mental al Occidentului creştin, sec. XIV-XVIII, 2013) cred că am dovedit pe ce baze şi în ce forme s-a afirmat în societăţile creştine occidentale lunga practică a execuţiilor capitale ca rit colectiv fundamental pentru legitimarea puterii, dar şi pentru sudarea fracturii sociale provocate de crimă.
Mai trebuie observat că în versiunea sa din secolele XVI-XVIII, anume aceea a Sfântului Oficiu roman creat în 1542, activitatea locală a călugărilor inchizitori – franciscani şi dominicani – s-a supus controlului Congregaţiei Sfântului Oficiu al Inchiziţiei formată din cardinali şi asistată de jurişti şi teologi care preluau cauzele cele mai importante şi cereau informaţii cu privire la toate cauzele înaintate local, inclusiv cu privire la procesele verbale ale instanţei. Lucrul acesta a limitat mult hotărârile arbitrare ale călugărilor şi le-a frânat fanatismul. Astfel, printr-o hotărâre de la începutul secolul al XVII-lea, Congregaţia romană respingea multe probe care până atunci erau considerate decisive în procesele de vrăjitorie. Este un singur exemplu de cum procesul inchizitorial – datorită culturii juridice a personalului, înregistrării scrise a mărturiilor, recunoaşterii dreptului la apărare a imputatului – a putut în anume privinţe anticipa ceea ce dumneavoastră numiţi progresul jurisprudenţei laice.

Totuşi Inchiziţia a marcat o epocă de fanatism şi de angoasantă disimulare. Ce învăţăminte sau ce revelaţii ne-ar aduce nouă astăzi fanatismul instituţionalizat al Inchiziţiei şi conivenţa sa cu puterea laică? Iar prin noi înţeleg atât popoarele care au avut parte de Inchiziţie cât şi cele care n-au cunoscut Inchiziţia, printre care şi poporul român.

În administrarea justiţiei şi în respectarea drepturilor omului vremurile noastre au cunoscut o regresie care ar fi părut inimaginabilă după terminarea celui de al doilea război mondial. Atunci „Declaraţia universală a drepturilor omului” (San Francisco 1948) părea să inaugureze o epocă nouă, marile democraţii occidentale angajându-se să garanteze apărarea drepturilor fundamentale ale oricărei fiinţe umane. În prima jumătate a secolului societăţile masificate ale lumii contemporane cunoscuseră regimuri totalitare capabile să fanatizeze populaţiile şi să domine şi bisericile. Iar astăzi vedem în unele societăţi din lumea musulmană cum este folosită religia ca instrument al unor forme înnoite sau inedite de fanatism. În ambele cazuri ororile şi costurile omeneşti au fost incomparabil mai mari decât cele provocate de tribunalul ecleziastic al Inchiziţiei romane. Dacă însă căutăm o învăţătură, ea trebuie căutată în laicitate, în separarea puterii statului de cea a Bisericii şi în sporirea cunoaşterii şi respectării drepturilor fundamentale ale fiinţelor omeneşti.  

Din secolul al XIX-lea, adică cel puţin de când filozofia şi ideologiile au ales calea istorismului, istoria a fost folosită sau, cum se mai spune, manipulată, în scopuri politice. Mă întreb dacă la urma urmei această folosire nu e poate benefică pentru memoria istorică, de vreme ce ţine treaz interesul publicului pentru trecut?

Folosirea paradigmelor istorice în scopuri politice este în cultura de astăzi o practică la fel de obişnuită cum era în epoca umanismului folosirea vieţilor eroilor antici în scopuri pedagogice. Vreau să spun că interesul pentru trecut este un dat fundamental al naturii noastre de vreme ce, născându-ne, începem să devenim conştienţi de identitatea noastră prin povestirile celor care ne preced. Astăzi folosirea în exces a istoriei în discuţiile ziariştilor şi politicienilor e de natură să-i irite şi deconcerteze pe specialişti care se simt tot mai marginalizaţi. Dar problema nu e excesul ci abuzul: când se dau drept adevăruri istorice falsuri sau deformări evidente ale datelor cunoscute pentru a legitima convingeri ideologice sau opţiuni politice: este, spre exemplu, cazul „negaţionismului”, adică negarea sau minimalizarea fenomenului Shoah din partea susţinătorilor ideologiilor naziste şi fasciste. Există însă un punct în care folosirea istoriei de către specialist şi cea de către politician se întâlnesc, anume atunci când se face apel la trecut pentru a înţelege prezentul. Acest punct eu l-aş numi punctul „cum”. Când vorbim de democraţie sau de dictatură, când discutăm despre formele totalitarismului sau judecăm faptele prezentului ne vine firesc şi spontan să vedem „cum” era odinioară şi să ne referim prin analogie sau prin diferenţă la precedentele istorice. Aşa cum ne-a amintit un studiu al lui Luciano Canfora, recursul la analogie e fundamental în modul de a gândi istoria: analogia creează o punte între ce e cunoscut şi ce e mai puţin sau deloc cunoscut. Ca specialişti dar şi, în general, ca cetăţeni sau chiar ca politicieni ne îndreptăm spre evenimentele din trecut pe care nu le cunoaştem proiectând asupra lor conţinutul experienţei noastre prezente şi căutăm analogii şi diferenţe. De altminteri, aşa cum scrie Johann Droysen, „şi conţinutul eului nostru este unul mediat, este un rezultat istoric”.

Ce argumente istorice sunt folosite mai mult acum în Italia pentru a sprijini diferitele ideologii sau opţiuni politice şi cum anume sunt folosite?

Orizontul intereselor istorice s-a redus şi s-a concentrat în favoarea istoriei contemporane, care astăzi este de departe perioada cea mai studiată în universităţi şi cea la care se referă majoritatea dezbaterilor culturale şi bătăliilor politice: fascismul, mişcarea socialistă sau comunistă, istoria partidelor politice, Shoah, terorismul şi mai ales evoluţia Bisericii catolice. În chiar acest moment trecem printr-o fază de revizuire a Constituţiei iar lucrul acesta a declanşat o vastă polemică între cei ce vor sporirea puterii guvernului şi cei ce apără ordinea constituţională din 1948 care, ca reacţie la dictatura fascistă, multiplicase instituţiile intermediare de control şi de garantare a democraţiei. Un alt subiect, pe care istoria se întâlneşte iarăşi cu dreptul, este cel al eticii şi al diferenţelor culturale: avortul şi eutanasia, adică dreptul de a te naşte şi de a muri, prezenţa religiilor în spaţiul public, educaţia morală şi religioasă în şcolile publice pun astăzi problema revizuirii raportului dintre societatea italiană şi biserica catolică aşa cum a fost el fixat prin Concordatul din 1929, preluat apoi şi de Constituţia republicană. Iar această problemă readuce în actualitate şi discuţia despre marele conflict european produs de Reformă şi despre diferenţele religioase şi civile care caracterizau societatea europeană de atunci. Şi fireşte că procesul de integrare, în curs în Comunitatea Europeană, ne pune din nou dinainte diferenţele de mentalitate şi de legislaţie dintre statele europene derivate din consecinţele Reformei şi Contrareformei, la fel cum imigraţia unor masive minorităţi islamice ne obligă să revedem multe dintre aspectele tradiţiei şi culturii noastre.

În România, îmi pare mie, că cel mai des istoria este invocată fie pentru a trezi emoţii (cu privire la evenimente în curs legate, spre exemplu, de politica teritorială sau de pericolul extern) sau pentru a induce un soi de resemnare, gen „totdeauna a fost la fel”. După Dumneavoastră pentru marele public argumentele istorice pot trece dincolo de efectul emoţional?

Eu cred că dincolo de instinctiva înclinaţie către o generalizare superficială sau o momentană reviviscenţă emotivă a amintirilor legate de mari personalităţi sau de evenimente tragice, oamenii au o mare foame de istorie, de istoria adevărată, nu de cea „academică”, nici de cea care e doar ideologie şi etichetă pusă de organizaţii politice şi de putere, printre care şi statul şi biserica. Experienţa mea îmi spune că atât în şcoli cât şi în întrunirile publice poţi întotdeauna să le trezeşti oamenilor pasiunea pentru istorie: e de ajuns să ne dăm seama că cei din trecut, despre care vorbim, erau şi ei oameni vii şi că acel trecut, pentru noi încheiat, pentru ei era un prezent nesigur şi o provocare.

Mulţi dintre noi, şi nu numai în România, constatăm că, poate din cauza mutaţiei pe care o creează civilizaţia digitală, există, mai ales la tineri, tendinţa de a nu mai percepe densitatea timpului istoric. De exemplu, destui studenţi de-ai mei nu considerau important dacă greşeau cu o mie de ani o datare istorică sau dacă un fapt istoric se petrecuse cu multe secole după sau înainte de Cristos. Credeţi că lucrul acesta ţine de un învăţământ defectuos sau noi suntem cu adevărat pe cale de a pierde simţul istoriei?

Ceea ce-mi spuneţi despre tinerii din România am constatat şi eu la cei din Italia şi nu numai. În vremea noastră şi-a făcut loc ideea că viaţa ar fi făcută numai din prezent, fără trecut şi fără viitor: în mişcările din 1968 avea mare succes scrierea lui Herbert Marcuse Omul unidimensional. Astăzi avansarea de neoprit a neocapitalismului financiar care expropriază masele de oameni de orice drept e însoţită de colonizarea conştiinţelor prin folosirea mijloacelor foarte puternice ale civilizaţiei digitale. Rezultatul este construcţia unor personalităţi fragile, ştergerea proiectelor de viaţă durabile, abolirea drepturilor la muncă şi la demnitate personală, sacrificând totul unei nevoi superioare, aceea de a garanta rentabilitatea investiţiei financiare. Scenariul care ne stă în faţă este acela al unei lumi unde diferenţele sociale au devenit nişte uriaşe baraje: consumurile claselor avute au atins niveluri inimaginabile, iar între timp asistăm la migraţia unor mase care nu posedă absolut nimic. Nu voi uita niciodată fotografia unor emigranţi din Africa naufragiaţi în Mediterana care se ţineau la suprafaţă agăţaţi de un obiect plutitor, trupuri destinate să devină mâncare pentru peşti. E o fotografie veche de decenii. Astăzi o asemenea moarte a imigranţilor a devenit monedă curentă iar noi ne-am obişnuit fără să ne dăm seama cu „naturaleţea” violenţei omului asupra omului.

Mă întorc la colecţia bilingvă „Biblioteca Italiană” pe care o cunoaşteţi: dat fiind că ea are în vedere textele clasice italiene în general, ce criterii credeţi că ar trebui să ne ghideze alegerea în materie de istoriografie?

Cred că puteţi urmări două obiective: pe de o parte, să continuaţi ceea ce deja faceţi, adică să oferiţi cititorilor români marile texte clasice ale canonului istoriografic italian, adică Machiavelli, Guicciardini, Paolo Giovio, Paolo Sarpi, ajungând până la Francesco De Sanctis, Benedetto Croce, Paolo Gobetti, Antonio Gramsci; pe de altă parte, să propuneţi o selecţie a operelor celor mai semnificativi istorici din secolul de curând încheiat, Arnaldo Momigliano, Federico Chabod, Delio Cantimori, Franco Venturi, Marino Berengo, Carlo Ginzburg.

Mulţumesc pentru aceste sugestii şi pentru amabilitatea de a-mi răspunde la întrebări.

Interviu realizat și tradus de Smaranda Bratu Elian
(nr. 11, noiembrie 2014, anul IV)