În dialog cu poetul Adrian Munteanu, laureatul Premiului Nux 2012

Poetul Adrian Munteanu este laureatul Premiului Internaţional de Literatură Nux al primei ediţii a Salonului Internaţional al Cărţii de la Milano, care s-a desfăşurat în perioada 26-29 octombrie 2012. Autorul a şapte volume de sonete ne prezintă povestea sonetului în propria viaţă şi scriitură, ca şi legăturile sale cu marii sonetişti italieni.


Cum a început povestea sonetului în viaţa dumneavoastră?

A devenit aproape obsedantă, în ultima vreme, nevoia de a-mi răspunde la o întrebare: eu am găsit sonetul sau sonetul m-a găsit pe mine? Faptic, lucrurile au început într-un amurg, dominat de blândeţea clipei, în tihna de acasă, acum 9 ani, sau, ca să fim mai exacţi – pentru că nu ştiu când se vor citi aceste rânduri – în anul 2003. Reţin cu precizie locul în care eram şi fiecare gest. Mai degrabă oprirea într-o atitudine care era a aşteptării. Începusem cu câţiva ani în urmă, firav, să mă conving că ar trebui lăsate nişte semne materiale ale trecerii mele prin această viaţă şi scrisesem, într-o devălmăşie şi lipsă de rigoare explicabile doar prin ineditul stării pe care o traversam, 365 de basme în versuri, fiecare de câte 10 strofe, toate încăpute în trei volume destul de groase, de aproape 300 de pagini fiecare. Deşi le-am simţit încă de la început inegalitatea, trăgând serios mai mult spre o prolixitate diluantă, multe am făcut cu acele producţii destinate unei categorii de cititori de care autorii s-au apropiat mai puţin, aceleia aflate în ciclul primar, copii între 7 şi 12 ani, cu ceva experienţă de lectură, dar încă nefiltrată. În primul rând, am vândut singur câte 4000 de exemplare din fiecare volum, mergând la toate şcolile din judeţul Braşov, din clasă în clasă, povestind elevilor despre cărţile mele, citindu-le din ele. Când şcolile erau în vacanţă, am bătut taberele şcolare, devenind un personaj greu de încadrat, ceva între autor, actor şi distribuitor de carte, oricum un profil pe care mai puţini şi-l pot contura. Eu puteam, mizând pe calităţile mele actoriceşti cultivate din copilărie.
Am mers şi mai departe. Adunându-mi valenţele multidisciplinare, în 2003 am alcătuit din basmele mele un scenariu, i-am gândit regia, scenografia, ilustraţia muzicală, l-am învăţat pe de rost, am făcut în taină repetiţii de unul singur şi m-am aruncat cu el peste ocean, în Canada, unde, timp de două luni încheiate, l-am jucat de unul singur în cele mai importante comunităţi româneşti, de la Vancouver la Montreal. O experienţă unică având darul să atragă energii suplimentare. Pentru că, din momentul revenirii în ţară, conştient că ceva se întâmplă în laboratorul meu intim, intuind că sunt şi alte valenţe nefructificate, că există ceva de care mă pot agăţa, pe care să-l scot la iveală, să-l ofer lumii ca un produs cu un înveliş din care să nu lipsească unicitatea, m-am întrebat ce fac mai departe, cui mă adresez, care este pasul următor. Aşa am ajuns în amurgul acelei zile de toamnă a anului 2003, când s-a articulat fulgerător în minte cuvântul sonet. Deşi am mai spus-o, o spun şi acum, pentru că mi se pare decisiv: cred că filmul acelor clipe s-a derulat condus de Sus, eu fiind doar executantul. Spun asta cu toate că experienţa poeziei pentru copii a avut un câştig esenţial pentru mine şi mi-a deschis nişte orizonturi. Datorită ei, am intuit în ce latură a desfăşurărilor livreşti mă mişc mai în voie, ce zonă îmi este mai apropiată, cu mai multe deschideri interioare. Mi-am dat seama că am datele necesare şi sunt atras de un segment în care se pot concentra şi jocul şi măsura şi ritmul şi accentele speciale şi sonorităţile de fundal, artisticul de la intersecţia dintre gest şi expresie, poezia muzicii şi muzica poeziei. La această răscruce mă simţeam în voie. Tocmai aici unde cei mai mulţi nu aveau datele necesare să se oprească, pentru că, fără un anume simţ al echilibrului suav, inevitabil ar fi produs disonanţe care zgârie urechile mai fine. Dacă toate acestea le-am intuit, nu este inexplicabil cum a răsărit şi a venit în faţă noţiunea de sonet. Filolog fiind, ştiam destule despre această formă fixă de poezie şi s-a produs un declic, o iluminare. Sunt în stare? m-am gândit. Puteam să-mi răspund negând din start, renunţând la truda care se întrevedea.
În acest moment a venit şi cealaltă caracteristică personală, recunoscută şi în perioada de lucru la basmele în versuri: nu renunţ în faţa primei dificultăţi. Mai mult decât atât, dificultatea o preiau ca o provocare. Iubesc provocările pentru că te scot din amorţeală, produc o dislocare de energii, determină o schimbare necesară din când în când. În cazul celor 365 de basme pe care mi-am impus să le scriu în 365 de zile, ideea a devenit pasionantă şi am mers până la capăt, neabătându-mă cu nici o iotă de la programul stabilit. În seara aceea, decis să continui, să încerc, să-mi analizez puterile, am început printr-o sumară recitire a volumelor de sonete pe care le aveam în casă. Am sesizat că există mai multe variante, metrice şi de succesiune a rimelor, în funcţie de şcoala literară din care provenea autorul. Repede m-am oprit la una dintre ele care mi s-a părut mai apropiată de mine, a unui celebru autor pe care îl voi pomeni mai târziu şi, urmându-i exemplul, am scris în aceeaşi seară primul meu sonet. Acesta a fost un alt moment decisiv, pentru că, din fericire, mi-a plăcut ce a ieşit, m-am mirat de unul singur de propriile mele capacităţi şi de rotunjimea întregului, în primul rând formală. Dacă se întâmpla ca prima impresie să fie dezastruoasă, probabil că aş fi abandonat din start proiectul, considerându-l mai presus de puterile mele. Dar aşa, ideea m-a prins cu toate tentaculele ei, mi-a răvăşit zilele, mi-a dat programul prestabilit peste cap şi s-a instalat în fruntea tuturor preocupărilor cotidiene. Spre foaia de hârtie mă simţeam atras oricând, sărind peste obligaţii familiale şi profesionale, peste pauzele necesare şi peste odihna minimă. Ceva mă împingea din spate şi mă conecta la energia zilei (poate timpul pierdut până atunci cu lucruri frumoase, dar care nu erau făcute să rămână), dar ceva mă chema şi din faţă şi îmi arăta punctul trasat cu var al finişului la care visam deja să ajung eu primul. Asta era provocarea pe care am acceptat-o şi am primit-o cu plăcere, cu pieptul deschis şi cu speranţă şi încrâncenare.
Peste toate, bucuria de a face ceva care îmi producea plăcere, nu dezgust şi incertitudine. Nu sunt făcut pentru aşa ceva, nu pot vieţui în beznă, mi se înfundă picioarele în mâl, mă înghite şi îmi produce disconfort şi o senzaţie aidoma înecatului. Pot trăi numai în armonie, prin muzica interioară deschizându-se pregnant, chiar şi atunci când anostul te copleşeşte şi te supune. Armonia penumbrei, vibraţia straniului şi a marasmului cotidian. Poate posibil de a fi depăşit tocmai prin virilitatea echilibrului, de dincolo de banal, supunându-l şi ordonându-i după legi superioare nefiinţa. Urma să mai văd cum va fi receptat efortul meu. Şi dacă el, pe parcurs, a fost primit pe măsura aşteptărilor mele, deseori chiar peste ele, nu am mai avut nici o scăpare. Drumul până acum a fost pasionant, fără pauze de parcurs, străbătut dintr-o singură suflare, cu mici strâmbături din nas ale unora dintre cei structuraţi pe alte coordonate, dar ei au avut intervenţii nesemnificative sau, poate tocmai de aceea, producându-mi încrâncenări în etapele imediat următoare, care s-au dovedit rodnice.    

Cât de actual este sonetul? Simţiţi că v-aţi asumat, într-un fel, riscul desuetudinii, cultivând sonetul în zilele noastre?

Orice formă de poezie, nu numai sonetul, îşi are dreptul în cetate, dacă este cultivată de cine trebuie, dacă nu înseamnă un palier restrictiv, un prag de jos la care a ajuns poetul şi pe care nu-l poate depăşi din neştiinţa altor înălţimi, dacă reprezintă un laborator în care se pot produce în continuare arome noi, dacă ai un inventar de semne imagistice proprii, dacă ai în continuare ceva de spus. O spui în maniera în care îţi stă cel mai bine, în haine de gală sau în salopetă, dar croite pentru zilele noastre. Să refuzăm fracul numai pentru că, în mod cotidian, ne îmbrăcăm în blugi? Putem să ignorăm concertele de Crăciun de la Viena şi să gustăm numai imaginea cojilor de seminţe acoperind podeaua unei săli în care se cântă manele? Ne putem complace numai în violenţă şi ne este indiferentă nobleţea spiritului şi a gestului? Să se analizeze fiecare şi să îşi dea răspunsul. Eu nu refuz ce a fost bun şi, de acolo pornind, construiesc ceva ce îmi este propriu, este marca mea cu care mă detaşez din mulţime. Structura mea îmi cere să fac asta, pentru că – am mai spus – sunt un claustrofob literar, nu-mi place să mă calc în picioare cu alţi zeci de mii care scriu aidoma mie, cel puţin formal. Iar această marcă am pretenţia că este nu numai una legată de formă, ci şi de o particulară adâncime a trăirii, a vibraţiei. Am acest orgoliu pentru că sunt Leu şi ştiu că pot ieşi în faţă, pot fi unic. Uneori în creaţie (dar numai în creaţie, nu în relaţiile interumane) orgoliul este necesar şi poate fi productiv.
Desuet este ceva care nu mai corespunde spiritului vremii. Să fie eleganţa, nobleţea, emoţia, armonia stări care nu ne mai reprezintă? Se simte în jurul nostru că accentul cade pe altceva, dar atunci depunem armele, lăsăm zoaiele să ne inunde? Personal cred că sunt, alături de mulţi alţii, din fericire, un luptător. Nu refuz ce s-a construit şi zidesc mai departe (în revista „Aisberg” se vorbeşte despre avangardă prin tradiţie). Nu mă revendic ca cel de la care pleacă totul, pentru că este aberant şi schizoid să gândeşti astfel. Sunt doar o verigă şi, poate, un liant care ţine legate celelalte verigi între ele. Nici tematic, nici ca expresie nu refuz cotidianul. Ar fi suficient să amintesc că am un volum întreg în care personaje sunt aurolacii, curvele şi oamenii străzii şi că printre sonetele mele se găsesc unele cu titluri ca În burta mă-tii se coceau puroaie, Se crapă fusta, pârâie chiloţii, Pe unde-i oare maţul dintre pulpe? sau Un cur cât două roate de trăsură. Dar până şi aceste inserturi contemporane sunt îmbrăcate într-o vestimentaţie care nu se îndepărtează de o anumită demnitate a atitudinii şi o finalitate nobilă a demersurilor. Altfel, am fi doar vidanjorii lăturilor, iar această manieră ar împinge străduinţele noastre înspre un singur loc, ca unic şi definitiv popas: în canal.
Surprinzător a fost pentru mine, în vălmăşagul ultimilor ani, doar când personaje cu pretenţii n-au văzut lucrurile decât la nivelul ambalajului exterior. Un anume critic literar mult prea bine situat, spre exemplu, nu a văzut la volumul din care tocmai am dat exemple de titluri, căutând cu lumânarea hârţogarului prăfuit de molii, decât o scăpare care i s-a părut lui a fi în potrivirea unei rime. Revoltat de faptul că am spus „tîră” şi nu „tîrăşte” (deşi consider că ambele variante sunt admise, în funcţie de context), şi a opinat el că termenul este pus acolo doar ca să rimeze cu „ceacîră”, a tras o singură concluzie asupra volumului, conţinută chiar în titlul cronicii: „Dictatura rimei”. Cum să vadă criticul mai mult decât un prim nivel, adică mai mult de genunchiul broaştei? Aceasta în timp ce despre aceeaşi carte Mircea Cărtărescu spunea sintetic, dar mult mai rotund: „sonetele sunt crîncene şi de o frumuseţe sumbră care m-a cucerit”. Surprinzător este că un critic cu asemenea şubrede finalităţi în apreciere este încă băgat în seamă, că i se permite în continuare să pună peceţi, în unele cazuri cu iz putrid, mortal, pe truda unor creatori, cu toate că a sfârşit prin a deveni recunoscut pentru introducerea în maniera de abordare a literaturii noastre a unui adevărat sindrom, acela al citirii pe orizontală, la normă, la grămadă, superficial şi dramatic de incorect. În ce mă priveşte, realităţile care vin din afara cercului în care criticul în cauză se crede buricul pământului, chiar din afara ţării, din locuri care ignoră ierarhiile stabilite la noi pe criteriul afinităţilor de bodegă, spun altceva, iar obstinaţia, dar şi suficienţa cu care m-a urmărit până acum, fără să mă cunoască, eu păcătuind doar prin faptul că nu i-am fost recomandat de cine trebuie, nu mă mai ating de mult.

Aveţi un model printre poeţii români care au scris sonete?

Cine a avut în mână Antologia Sonetului Românesc, monumentala lucrare în trei volume de câte 500 de pagini fiecare, rodul efortului îndelungat şi pasionat al maestrului Radu Cârneci, antologie apărută în 2007, nu a putut decât să rămână impresionat de numărul imens de poeţi români care s-au aplecat, cu mai multă sau întâmplătoare atenţie, cu mai mult sau mai puţin har, asupra acestei dificile maniere de a împleti verbul cu sunetul melodic. Odată pornit pe acest drum, am parcurs şi eu, cu destulă râvnă şi spirit critic, cu dorinţa de a câştiga din experienţa celor de dinaintea mea, principalele etape prin care a trecut sonetul la noi. L-am citit pe Gheorghe Asachi, întemeietorul sonetului românesc, pe Heliade şi pe Alecsandri, evident pe Eminescu. Am zăbovit mai mult asupra lui Mihai Codreanu (nici acum nu ştiu câte volume a scos. Până şi custodele Muzeului Sonetului Românesc de la Iaşi n-a ştiut, cu precizie, să-mi spună) şi am remarcat în cazul lui, ca şi Călinescu, încrucişata influenţă a lui Baudelaire şi a lui Eminescu. Am fost de acord cu remarca academicianului Mihai Cimpoi care vorbea, în cazul lui Vasile Voiculescu, despre marea voinţă de universalitate şi de ridicare a tradiţiei la valenţele acesteia. I-am citit pe contemporani, de la Radu Cârneci, George Ţărnea, Ion Horea, Dan Verona, Dumitru M. Ion, până la Valeria Manta Tăicuţu. Am remarcat încercările de inovare în acest spaţiu restrictiv, de la Nicolae Dabija, prin Şerban Foarţă, până la Dumitru Crudu. Am sesizat că au scris sonete, probând aspiraţia neîntreruptă spre armonia simţită ca marcă ce are nuanţe specific româneşti, nu numai scriitori, dar şi teoreticieni sau filozofi cu foarte puţine încercări în spaţiul poetic, precum Perpessicius, Constantin Noica sau Al Piru. Din toate aceste semne am desprins că este vorba de un teren fructuos, iar sonetul românesc se poate distinge în peisajul universal cu particularităţi care îl onorează şi îl susţin. Nu vă va surprinde, aşadar, dacă voi spune că nu am un model anume între sonetiştii români, dar fără contribuţia lor de ansamblu nu cred că mi-aş fi găsit cadenţa, susţinerea şi locul.  

Dintre marii sonetişti italieni, pe cine preferaţi şi de ce?

În perioada mea de formare, de acumulare, pornind de lângă mine, de la poeţii români, nu puteam scăpa din vedere locul sonetului în lume. A trebuit să-mi clarific, mai întâi, în ce limbă a fost scris primul sonet, aşa că m-am lăsat furat de controversele privind întâietatea francezului son, după remarca istoricului Gilles Ménage, sau a „cântecului scurt”, apărut la trubadurii provensali, de ipotezele potrivit cărora geneza sonetului a cunoscut o modulare maură, ca să ajungem la italienescul suono, ca „sunet al instrumentelor” care însoţeau cântarea unei mici poezii. Chiar dacă susţinătorii diverselor teorii referitoare la originea sonetului nu s-au împăcat nici până azi – ca să nu mai vorbesc de faptul că există contradicţii chiar atunci când vorbim de spaţiul aceleaşi ţări, la italieni întâietatea fiind revendicată când de provensali, când de sicilieni – este limpede că această modalitate poetico-muzicală de expresie a dominat poezia lirică încă din pre-renaştere. Lăsând teoria la o parte, i-am citit cu interes şi plăcere pe francezii Clément Marot, Joachim Du Bellay sau Pierre de Ronsard şi întreaga pleiadă din zorii, amiaza şi amurgul Renaşterii italiene, adică Francesco D`Assisi, Guido Guinizelli, Dante, Petraraca, Lorenzo de’ Medici, Michelangelo, Francesco Berni, Gaspara Stampa, Giordano Bruno sau Tommaso Campanella. Dintre toate, m-a atras sonetul lui Petrarca, mai ales din Întru moartea madonei Laura. Am intuit, mai mult decât mi-am clarificat prin îndelungi decantări teoretice, că este foarte apropiat de endecasilabul românesc, mai potrivit graţiei şi exprimării afectelor, chiar dacă nu are gravitatea şi reflecţia ceva mai nostalgică prezentă în spiritul românesc generator de sonete. I-am adăugat acestei preferinţe, o anumită spontaneitate încântătoare, proprie unei stări de spirit coerente, unei libertăţi interioare, culoarea şi mişcarea emoţiei, expresivitatea. Iar toate acestea mi s-au părut indispensabile sonetului prelungit în zilele noastre, ca model sau contramodel al spiritului contemporan diluat în vibraţii de tot mai mică amplitudine. Odată stabilită această iubire definitivă, varianta Petraca nu am trădat-o niciodată. Cele aproape 900 de sonete ale mele o mărturisesc necondiţionat. Realizaţi, sper, ce poate însemna pentru un poet român să fie premiat chiar în patria modelului său. Momentul ar trebui să fie unul de mândrie generală. Dar nu mă gândesc să pretind ceea ce alţii nu simt nevoia să-şi însuşească. Remarc doar suspecta tăcere din jur, mai ales a autorităţilor culturale. O atitudine peste care trec uşor, aş spune chiar nepăsător, amintindu-mi de reflecţia lui Dimitrie Cantemir: unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie. Oricum tăcerea lor vorbeşte.

Ce s-a schimbat în scriitura dumneavoastră în cursul celor şapte volume de sonete pe care le-aţi publicat până acum?

Fiecare dintre cele şapte volume de sonete scoase în şapte ani consecutivi, între 2005 şi 2011, cărora le adaug la finalul lui 2012 pliantul Parole sussurrate dall’istante / Sonetele Clipei, versiune româno-italiană a câtorva sonete în traducerea excelentă a lui Eugen D. Popin, a încercat să adauge ceva, dacă nu să inoveze cu adevărat. De altfel, în materie de sonet, a inova este un verb care cu greu îşi găseşte expresia în realizări concrete. Ar fi un paradox să vorbeşti de inovaţii când ai de înfruntat o formă fixă, un tipar în interiorul căruia altele sunt frământările decât acelea ale unei întoarceri cu 180 de grade, ale aruncării întregului conţinut peste bord şi înlocuirea lui cu altceva, total străin de context. Au încercat unii, dar opinez că ceea ce a ieşit nu mai este sonet. Ca o prelungire a acestei problematici, vreau să vă povestesc ceva. M-am străduit să găsesc cel mai bun traducător al sonetelor mele în italiană, o întreprindere vecină cu nebunia, o probă de foc pe care aş da-o la orice examen de obţinere a brevetului de traducător. Unul dintre cei mai reputaţi traducători în italiană cunoscuţi la noi a avut bunăvoinţa să încerce, dar mi-a arătat o variantă care m-a uluit. Sonetul tradus de el nu avea rimă. Când am reproşat acest lucru, traducătorul mi-a spus că în zilele noastre ambele variante sunt admise. Nu cred că este posibil să ajungem până acolo. Ceea ce mi-a prezentat, oricât de strălucitor ar fi fost ambalajul, putea fi orice altceva, o poezie de bună calitate, dar nu mai era sonet.
Cel puţin tematic, dar şi ca diversitate a manierelor de realizare, ca extindere a limbajului în zone greu imaginabile, mai ales în sonet, fiecare dintre volumele mele a încercat totuşi să adauge ceva. După sonetul tradiţional, de încălzire, din primul volum, Tăcerea clipei, au urmat un şir de experimente formale cuprinse în volumul Casa fără ziduri (Sonete 2), unde au apărut, spre exemplu, sonete în care toate cuvintele începeau cu aceeaşi literă, ca în sonetul cu titlul Abrupt atac, arípă amuţită. Volumul trei, de care am mai vorbit, Paingul Orb, aducea, tematic, o lume imposibil de conceput, până nu demult, în sonet, textele de aici fiind străine de candoarea cu care ne-am obişnuit, dominate de o scârbă ancestrală, calchiată peste conştiinţa neputinţei noastre de a salva pe cei mai apropiaţi şi dragi, de a trăi departe de spaimele cotidiene. Volumul Ferestre în cetate (Sonete 4) a fost unul dedicat exclusiv Braşovului, un fel de geografie spirituală a locurilor sale mai cunoscute sau puţin evidenţiate, care au marcat conştiinţa unui om ce nu s-a despărţit niciodată de fiinţa sa. Preluând tema iniţială a poeziei, în ansamblul ei, cu atât mai mult a sonetului, volumul Femeie (Sonete 5) este unul al sonetului de dragoste, într-o manieră în care m-am apropiat mai mult de ecourile prelungite din Cântarea Cântărilor; Orele Tăcerii (Sonete 6) este o derulare aproape narativă, în 85 de sonete-episoade, a celor întâmplate pe parcursul câtorva ore, între două operaţii răvăşitoare ce au culminat cu un dialog purtat cu lumea de dincolo ; în fine, volumul 7 reprezintă o închidere a cercului, definitivarea unui proiect, finalitatea unui număr de ani, ai trudei şi ai constanţei, ocazie cu care am reluat câte ceva din sunetele specifice fiecărei apariţii în volum. Aşadar schimbări, atâtea câte mi-au fost permise, de câte am fost în stare, şi o declaraţie prin care mi-am strigat aproape dragostea pentru sonet, ca o chintesenţă ce este, aşa îl consider, a poeziei complex orchestrate, a idealului, a echilibrului şi melodicităţii.

În viitor veţi continua aventura sonetului, sau veţi aborda şi alte genuri?

În Cuvântul însoţitor la al şaptelea volum de sonete am spus că îmi imaginam cifra şapte ca o împlinire a cercului, după care urmează îndreptarea spre alte proiecte, unele dintre ele aşteptând la rând de prea multă vreme. Simţeam că am spus tot ceea ce mi-am propus, am ştiut şi am putut. Pe de altă parte, nici nu vreau să fiu considerat un fixist. Vestea nominalizării pentru premiul european de poezie NUX, la prima ediţie a Târgului Internaţional de Carte de la Milano, şi apoi chiar obţinerea acestui premiu m-au oprit un pic din drum. S-au redeşteptat nişte energii, am simţit o povară care trebuia în continuare dusă, etalată, justificată. Nu mi se părea firesc să mă prezint la decernarea unui premiu internaţional anunţând că, de fapt, tocmai am renunţat la parcursul pentru care am fost invitat şi onorat. În plus, din tot efortul meu creator, inclusiv acela de distribuţie a cărţilor mele, nu mai este nimic vizibil, pentru că, în afara ultimului volum din care mai am ceva exemplare, celelalte şase nu se mai găsesc pe nicăieri. De aceea, primul lucru, logic, care cred că trebuie făcut pentru a încheia corect şi complet această perioadă din activitatea mea poetică este să realizez o antologie a sonetelor mele. Cum întotdeauna proiectele mi le-am dus până la capăt, sunt sigur că voi realiza acest lucru anul viitor, chiar dacă este unul care se încheie cu cifra 13. Au fost momente pe parcurs în care am precizat nişte lucruri pe care le credeam certe şi pe care, mai apoi, a trebuit să le modific. Aşa a fost, la începuturi, declaraţia că voi scrie câte un sonet în fiecare zi, energie care m-a ţinut aproape doi ani, până când mi-au deturnat intenţia şi mi-au limitat posibilităţile vremea şi vremurile, obligaţiile cotidiene şi profesionale şi am mai adunat pe lână mine, mai aproape de trup, mantia fervorii de la începuturi. Iată că nici încheierea declarată a proiectului sonetistic nu mai stă în picioare. Numai în acest an al premierii de la Milano, am mai scris totuşi sonete, răspândite deja, parţial, prin reviste, ca un nou impuls pe care l-am primit atunci când nu îl aşteptam. Mă feresc să mai spun ceva cu nuanţă de certitudine. Până acum am declarat multe, pentru că am fost deschis în faţa cititorilor şi mi-am dorit o legătură completă, totală, nu rezervată cu cei cărora le este destinată toată munca mea literară. Acesta sunt eu şi trebuie să recunosc că am primit nenumărate semne că deschiderea mea a fost bine primită. Sunt alţi creatori, însă, care nu spun chiar nimic şi te trezeşti doar, la răstimpuri, că mai scot o carte, că mai ies pe piaţă cu ceva pe neaşteptate. Ei mizează pe efectul surprizei, pe şocul informatic. Poate că au dreptate. Totul este, însă, chestiune de structură interioară. Cert este că va trebui să vină şi vremea altor proiecte. Cel puţin două sunt suficient de avansate, dar, de această dată, e mai bine numai să enunţ ideea, fără a nominaliza. E bine că există proiecte, e bine că am primit energiile necesare. Sunt garanţii pentru viitor. Voi fi mereu pe undeva, pe aproape, cu voia Celui de Sus. Întotdeauna cu drag de toţi.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin

Vino iubito-n Elohim

Vino iubito-n Elohim cu mine,
Unde veghează munţi de foc şi slavă,
Tulbură şoimul cu privirea-i gravă,
Despoaie umbra serilor blajine.

Împreunări cu revărsări de lavă
Ne-or birui suflarea şi ne-or ţine
În miticul altar din lumi divine
Purtat solemn pe frunze de agavă.

Ai să-ntâlneşti palate părăsite
Cu stins ecou în turnuri ce împung.
Să baţi în poarta zorilor tivite

Cu fir de-argint. Pe trepte te ajung.
Te voi iubi sub bolţi din vis urzite,
Iar clipele s-or tângui prelung.



Sub clopotul zidirilor rămase

Sub clopotul zidirilor rămase
Se pierde urma mânjilor din stele.
Mă arde roua zilei prin obiele
Şi lenea vorbei mi-a pătruns în oase.

S-au spart băşici de patimă sub piele
Şi mi-am zdrelit picioru-n stânci tăioase,
Tot încercând să ocolesc angoase
Ce mi-au legat simţirea în atele.

Surpat de tot sub schele dărâmate,
Un cal îşi plânge aripile vii
Ce nu mai zboară. Îmi era ca frate.

Au sângerat amiezile pustii.
Răscoala clipei timpul ritmic bate
Până în miezul orelor târzii.



De trunchiul tihnei îmi lipesc obrazul  

De trunchiul tihnei îmi lipesc obrazul
Şi-nchid sub pleoapă strigătul de ciută.
Ciupeşte nimfa corzi de alăută
Şi ierburi moi şi-au domolit talazul.

Tăcerea-n scorburi doarme nevăzută
Sub iedera ce-i va păzi răgazul.
Izvorul mut şi-a potolit extazul
Şi taina serii fruntea mi-o sărută.

Pe buza clipei s-a oprit amiaza.
Doar rostul şoaptei tandre îl mai ştiu.
A înfrunzit în gândul tainic oaza

Ogarul umbrei încă mai e viu.
O stea în ram îşi alungeşte raza
Într-un adânc şi-ndurerat târziu.



Eu fluturele-alunec în fântână

eu fluturele-alunec în fântână
ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul
n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l
ce vaier lung pe-antene se îngână
n-am cal de foc pe care adăpându-l
să-l fac să urce-n sus pe ghizduri până
şi-ar împietri copita pe o rână
ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul
ce–i până jos ce tihnă necurată
unde e luciul unde-i un năvod
să frâng în el căderea doar o dată
nu tremură nimic sub lânced pod
pe fund nu-i apă nu e nici o pată
plonjez în gol şi mă strivesc de glod



Mai bine mă năşteam o râmă-n clisă

mai bine mă năşteam o râmă-n clisă
să-mbăloşez cărările de humă
o sprintenă şi mlădioasă pumă
rupând din carnea zebrelor decisă
o frunză de-aş fi fost uitând postumă
că vântul toamnei m-ar fi vrut ucisă
sau o căpuşă bântuind proscrisă
prin blana vitei care-un chin şi-asumă
mai bine de eram ogar prin pustă
strivind nisipu-n jurul unui cort
sau în oceane paşnică langustă
veghind din valuri umbrele din port
decât izbit de viaţa-n veci injustă
mai bine mă năşteam de-a gata mort

(nr. 12, decembrie 2012, anul II)