Milano, prima întâlnire a scriitorilor români din Italia

Prima întâlnire a scriitorilor români din Italia, care a avut loc la Milano în 13 decembrie 2014, a fost un succes atât prin numărul participanților, cât şi prin ideile propuse. Iniţiativa, promovată de Viorel Boldiș, unul dintre cei mai importanți poeți români din Italia, s-a desfăşurat cu susținerea lui George Bologan, consulul general al României la Milano, în colaborare cu revista „Orizonturi culturale italo-române” şi Centrul Cultural Italo-Român din Milano. Au condus dialogul Roberto Merlo, profesor de literatură română la Facultatea din Torino, și Alexandru Cohal, lingvist și cercetător la Facultatea din Pavia.

Publicul a fost întâmpinat de expoziția fotografică a Dianei Pașcu şi tablourile semnate OTA, Tudor Andrei Odangiu, dominate de roșu. Poetul Viorel Boldiș a deschis întâlnirea, iar consulul George Bologan a subliniat faptul că scrisul, în momentul în care devine public, este un gest de responsabilitate, devine un medium, mai ales în cazul în care scriitorul se exprimă dincolo de granițele propriei patrii, cum e cazul artiștilor prezenți. Roberto Merlo, în schimb, a evidențiat cum, din punct de vedere istoric, primele publicații ale scriitorilor români din Italia au apărut pe la jumătatea anilor ’90. În plus, iar această informație este de mare interes pentru o dezbatere mai aprofundată, literatura produsă este una îndeosebi poetică, proza fiind încă un teren puțin cultivat. Ne trebuie un nou Maiorescu, afirmă provocator Alexandru Cohal. E nevoie ca scriitorii să se unească, ar putea fi interpretarea. Și e nevoie să se găsească sinteza dintre cele două lumi și culturi: cea de origine și cea de adopție. Este ceea ce încearcă să înfăptuiască, alături de alţi operatori culturali, editura Rediviva şi Centrul Cultural Italo-Român din Milano, graţie muncii depuse de Violeta Popescu, Ingrid B. Coman alături de colaboratorii lor, precum şi revista „Orizonturi culturale italo-române”, condusă de Afrodita Cionchin.

Intervențiile oaspeților au lăsat apoi locul poeziilor, citite direct de autori: Rodi Vinau, Emma Felicia Dimitru, Florentina Niță, Gherghina Tofan, Olimpia Danci, Rodica Păuna, iar Liviu Nechita a însoţit versurile cu sunetul vocii și al chitării.

Irina Ţurcanu

Publicăm în continuare un grupaj de versuri ale câtorva dintre poeţii prezenţi la întâlnirea de la Milano, însoţite de imagini de la expoziția fotografică a Dianei Pașcu.


RODI VINAU

Când scriu

Când scriu, eu curg în cuvintele topite,
prin vaduri curg şi sunt un râu.
În palmă
formez cuvinte scrise din litere lipite
cu dulcele amar,
unghii alungite,
pe fiecare deget
port inelul de logodnă,
mâna transparentă, arcuită
are aripi,
gândul o transformă.
Când scriu, sunt un râu,
sunt o aripă în zbor, sunt creanga încărcată
de rod,
sunt tot ce-aş putea să fiu, îndrăgostită sunt
atunci când scriu.



Toamna celui departe plecat

S-a desprins ca-ntr-un plâns
frunza solitară de pe creanga copacului îngenuncheat,
sub alte ploi
frânturi de suspine tremură-n tulpine
şi-n toamna celui departe plecat.
Nu mai vine, nu mai vine...
De oftat, se scutură inima în frunze
şi aspru bate-n vântul înstrăinat.
Se dizolvă în ceţuri umbre călătoare,
printre trupuri
îmbrăţişări dezgolite de culoare,
crengile din copaci atârnă goale proiectate în fundal.
Plouă,
cerul de cobalt
s-a topit în plumb şi curge în lacrimi grele pe asfalt.




RODICA PĂUNA

peisaj în care a rămas ceva din mine

poate că râsul ne face diferiți poate plânsul
așa că ar fi bine să învăț să trec aceste poduri
prin văi pe niște dealuri și munți de tăceri
e ceva ce îmi găurește pielea și mă inundă un sânge nou
și foarte lăptos
numai măștile chipului surâd
în timp ce mă plimb prin lume prin ploi
cum am trecut mai multe apusuri și cum
peisaj peste peisaj sfâșie câte-un anotimp
în dimineți cu multă răcoare
și privesc mereu înapoi
către acel peisaj în care a rămas ceva din mine
alt drum altă răspântie care abia se naște
când voi fi adorată de pagina albă



numai tu aşa cum eşti

înlocuiesc fiecare cuvânt dintre noi cu o piatră
îmi pot imagina pietrele-n râu dacă vrei
peste ele trecând
ca și cum te-ar apropia de mine doar plecările
dar lasă râul
era un eșafod
dimineața mă trezesc pasările ce își iau zborul din inima ta
înlocuiesc fiecare surâs cu albe maluri
le așez căpătâi
să te întârzii
înlocuiesc ce mai e de înlocuit și iată-te acoperit de săruri și alge
cum ai ieșit din valuri de tristeți și disperare
numai tu așa cum ești




OLIMPIA DANCI

îţi spun
odată dormeai
în patul unei emigrante
străin
în braţele unei străine
dimineţi ce ignoră
nopţile fără căpătâi
în vintrele orelor
exist
am sa fur
din ceea ce nu îmi poţi da
de pământ nedospit picioarele
când căutam umbra ta
plină de culori
aştept
o zi
o noapte
prin undele râului
peşti de lumină



N-am uşă nici fereşti la visul meu
Cetini de gânduri îmi pun zăvor chemării
Cu mâinile ce atârnă tot mai greu
Rup zidul pentru ziua liberării

N-am uşă nici fereşti la viaţa mea
Şi dacă-n versuri eu îmi spun povara
Prejudecăţi sleite atârnă de o stea
O voce ascunsă-mi spune mai speră, mia cara

N-am uşă nici fereşti la trupul meu
Să mă străbată vânt de primăvară
Aripi de păsări se zbat de dorul greu
Nu regăsesc poteca către tine - ŢARĂ




FLORENTINA NIŢĂ

Sonet rostogolit

Sonet rostogolit îmi e rostirea
În care ghemul tîmplei se preface,
Prin caiere de stele se desface
Din văluri să-şi reverse strălucirea.

Am adunat secundelor şoptirea
Şi le-am trimis cu vântul să le poarte
Ca legământ solemn pe mai departe
Însemn să ducă anilor trăirea.

M-au potopit trăiri neînţelese
Pe pleoape dinainte presărate
Pe când mă descifram din începuturi,

Cuvinte nerostite mi-au fost scuturi
În faţa multor încercări aflate
Din care viaţa pe război se ţese.



Pe trupul meu vibrând ca o vioară

Pe trupul meu vibrând ca o vioară
Privirea ta compune-o simfonie
Pe sânii goi, pe pielea străvezie,
Cu mângâieri uşoare când coboară.

Cu palmele fierbinţi plinul măsoară,
Urmând măsuri ce pe de rost le ştie,
Contururi senzuale de beţie
Ce din instincte forţa scot afară.

Ca-ntâia oară, iar mă las sedusă
Când la ureche îmi şopteşti dorinţa
Cu aceeaşi înţelegere supusa

De care nu se află trebuinţa
Decât în efemera coardă ascunsă
Prin care urcă în altoi fiinţa.




EMMA FELICIA DIMITRIU

Renaştere

Din sufletul meu izvorăşte lumina veşnică-a iubirii.
Sunt printre flori de măr, în viaţă, sunt un compus al nemuririi.
E-acea senzaţie de pace, ce mă-nsemnează pe pământ,
Iar semnul meu de existenţă mi s-a întipărit luptând.

E-n şoapta vântului de toamnă, o adiere din profund...
E trilul fin de bucurie al cântului, în zbor trecând...
Mă desemnează un angelic, un trubadur rătăcitor,
Ce-şi cântă-n strofe fantezia, de vis, de dragoste, de dor.

A răsărit ca-n dimineaţa când m-am născut şi botezat.
Acea steluţă dintre spaţii, să mă hrănească ne-ncetat.
Şi cu căldura-i mititica m-a învelit mereu-mereu,
Căci raza ei neobosită mi-o încălzea prin Dumnezeu.

Astăzi sunt iar ca-n ani de zile, acelaşi suflet primitor,
Plăcutul chip întinereşte prin sufletu-mi atins de dor.
Şi ochii îmi poartă în spaţii lumina-ascunsă de aici,
Sunt ca fetiţa din trecutul unui destin „plin de furnici”.

Cu pasul lor cel mic şi firav clădesc iar viitorul meu.
Încet-încet se-adăposteşte în mine bunul Dumnezeu,
Şi pe-ndelete viaţa toată se-aşterne limpede şi bine,
Ca să clădească iar castelul dărăpănat, plin de ruine.

Cu sfinţii dragi ce modelează în ritmul lent al zilei, plinul,
Esenţei de îmbărbătare de-a fi iar refăcut destinul.
Doar ei mă-ndeamnă-n rugăciune, ei mă alintă, ei mă ţin,
Pe suprafaţa minunată a apei din al meu destin.

Şi curge, curge-ncet la vale tot răul ce m-a-mpresurat,
Lăsând din tot ce a fost jale, ştergându-mi chipul lăcrimat.
Şi din plăcuta găzduire ce s-a făcut prin har divin,
O mică parte dintr-o pâine m-a refăcut cu puţin vin.

Iar mâna nevăzută-n forme a modelat un chip ales,
Ce nu mai are nici o umbră de la tristeţea din Eres.
Căci forma nevăzut-a firii m-a reclădit ca din ţărână,
Un corp, cu sufletul la ceruri, ce-şi ţine viaţa într-o mână.



Toamna

Pare bogată toamna asta. Iar frunzele-i sunt încă vii,
Căci strălucesc pline de viaţă, se unduiesc ca fantezii.
Grădinile sunt încă pline de pomii mici, cu fructe moi,
Şi serile sunt tot mai calde, căldura soarelui e-n toi.

Iar când din nou noaptea coboară peste pământul roditor,
E frumuseţea din adâncuri ce răbufneşte ca decor...
Se văd lumini multicolore la casele de peste stradă,
În curcubeuri reflectate pe pomii şi natura caldă.

Şi timpul stă parcă pe semne, să tot adune din splendoare,
Ca dimineaţa să înceapă la fel de caldă, cu mult soare.
Domneşte-n pace Universul, dar caută să fie-ascuns,
Prin lucruri dragi văzute-n treacăt, ce simţi că-n tine au pătruns.

Simt poezia, visuri clare, mă tot apropie de cer.
Pe-ntregu-mi chip ce e-n lumină, sclipesc doi ochi de-adânc mister...
Ce contemplează-n nostalgie minunile din viaţa plină,
În pacea şi în frumuseţea ce-a coborât din cea divină.

Azi scriu cuvinte ce par clare a fi dictate de un mag,
Venit din timpuri milenare să limpezească ce mi-e drag.
Sunt versuri pline de iubire ce se îmbină-armonios,
Cu sufletul meu de femeie, ce simte tot ce e frumos.

Iar tu, Oricine, să fii sincer: Vezi frumuseţea-acestei lumi,
Ce se aşterne ca zăpada, cea albă, peste oameni buni?
În alb şi roz e visul tânăr ce îşi doreşte ne-ncetat,
Pureţea şi simbolul păcii, pe un pământ înstrăinat.

(nr. 1, ianuarie 2015, anul V)