San Martino del Carso, un moment al reconcilierii şi înfrăţirii

Semnalăm expoziţia „San Martino şi Copacul strâmb: A fost odată. Amintiri din tranşee”, deschisă în Italia în perioada 9 mai 2015 – 30 septembrie 2016 la Muzeul Marelui Război (Museo della Grande Guerra) din San Martino del Carso. „Copacul strâmb” este un trunchi de copac din colecţia Muzeului Banatului din Timişoara, revenit după un veac pe solul în care crescuse. Povestea acestuia, legată de primul război mondial, ne este evocată de managerul Muzeului Banatului din Timişoara, dl. Claudiu Ilaş, pornind de la inaugurarea evenimentului.


În dimineaţa zilei de 9 mai 2015, frumoasa localitate montană nord italiană San Martino del Carso luase un aspect sărbătoresc. Cu ocazia zilei Europei, la iniţiativa Grupului Speologic Carstic din această localitate, autorităţile locale declanşaseră un amplu program de manifestări dedicat împlinirii a 100 de ani de când zona fusese martora unor violente confruntări militare între armatele italiene şi austro-ungare.
Cum se ajunsese la aceste evenimente tragice? În după-amiaza zilei de 23 mai 1915, ducele de Avarna, reprezentantul Italiei la Viena, a înaintat baronului Ştefan Burian, şeful diplomaţiei austro-ungare, declaraţia de război a ţării sale. În ea se arăta că, începând cu a doua zi, Italia se va considera în stare de război cu Austro-Ungaria.
Pentru Puterile Centrale, angajate în luptă încă din vara anului 1914, se constituia astfel un nou teatru de operaţii militare, care se întindea pe o lungime de 640 de km de la frontiera cu Elveţia până la Marea Adriatică. În această situaţie, Marele Stat Major General austro-ungar s-a văzut nevoit să dirijeze mai multe mari unităţi militare la frontiera cu noul rival.
Printre ele s-a numărat şi Corpul VII Armată, cu sediul în oraşul Timişoara, în componenţa căruia intra şi Divizia nr. 17 Infanterie, care cuprindea Regimentele 61 Infanterie Timişoara, 39 Debrecen, 43 Caransebeş şi 46 Szeged. Împreună cu alte subunităţi ale marii unităţi, la începutul verii anului 1915, ostaşii săi au intrat în dispozitivul de apărare a graniţei cu Italia în zona platoului Doberdo, unde se aştepta atacul principal al unităţilor militare italiene. Această zonă, care cuprindea un teren carstic în suprafaţă de aproximativ 60 kmp, era delimitată la nord de râul Vipacco, la vest de râul Isonzo, la sud de Marea Adriatică, iar la est de depresiunea Vallone. Subunităţile primiseră misiunea de a apăra cu orice preţ un sector important al acestui platou.
Au urmat doi ani de ciocniri violente consemnate pe larg în tratatele de istorie. Potrivit cercetărilor întreprinse în arhivele militare, bătăliile din jurul localităţii San Martino del Carso, complet ruinată, au provocat moartea a jumătate de milion de militari. Printre evenimentele tragice care s-au consumat în hotarul localităţii, s-a numărat şi atacul cu gaz întreprins în dimineaţa zilei de 29 iunie 1916 de către armata austro-ungară. Literatura istorică italiană consemnează pe larg derularea acestui groaznic atac cu substanţe asfixiante în urma căruia şi-au pierdut viaţa câteva mii de tineri soldaţi, în majoritate italieni, care făceau parte din brigăzile Pisa şi Regina, Regimentul de Infanterie nr. 10.
Printre martorii oculari s-a numărat şi un tânăr de naţionalitate română, Coriolan Băran, originar din localitatea timişeană Nerău. Cadet în Regimentul 46 Szeged, el va  consemna peste ani: „Gazul a pornit într-un nor galben pe jos spre poziţiile italiene. Cum poziţiile erau pe pantă şi italienii erau mai jos decât noi, gazul greu a pornit spre locurile joase, dar mult mai încet decât era de dorit. După jumătate de oră s-a ordonat înaintarea, natural cu măştile de gaz. Atunci a început dezastrul. O parte a măştilor de gaz erau defecte. Unii soldaţi neglijenţi nu le-au ferit de ploaie, umezeală, aşa că au ruginit. Altele aveau alte defecte. După ce au fost măştile aplicate pe faţă s-a constatat că unii soldaţi destul de numeroşi nu pot respira, măştile fiind defecte şi neprimind aer le rupeau de pe faţă. În acel moment inhalau din gazul lansat şi se prăbuşeau. Acest fenomen a provocat panică şi dezordine tocmai la austrieci care au pornit ofensiva cu gaz. Cu toate acestea înaintarea a pornit. S-a ajuns în poziţiile italiene fără a întâmpina rezistenţă. Toţi erau morţi. Aveau şi ei măşti de gaz dar necorespunzătoare. Atacul s-a soldat cu eşec. Zile întregi erau cărate cadavrele pentru a fi înmormântate”.*
După acest trist eveniment, platoul 197 de unde se declanşase atacul a primit din partea militarilor italieni numele de platoul sugrumător.
În anul următor, italienii au pregătit noi ofensive (9-15 martie, 6-17 august, 14-17 septembrie, 10-12 octombrie, 31 octombrie - 4 noiembrie). Cu prilejul celei de a şasea bătălii de pe Isonzo din zilele de 6-17 august, italienii au reuşit să ocupe Gorizia. În această situaţie, existând pericolul ca unităţile Corpului de armată timişorean să fie atacate şi din spate, Marele Stat Major General a dispus la 8 august retragerea lor pe un nou aliniament.

Revenind la derularea manifestărilor din ziua de 9 mai 2015, momentul cel mai emoţionant l-a reprezentat vizitarea expoziţiei „San Martino şi Copacul strâmb: A fost odată. Amintiri din tranşee” de la Muzeul Marelui Război din centrul localităţii. La realizarea acesteia şi-au adus contribuţia membrii Grupului Speologic Carstic (Gruppo Speleologico Carsico), ai Asociaţiei Culturale „Meritum”din Szeged, Muzeul Móra Ferenc din Szeged şi Muzeul Banatului din Timişoara. Din zecile de exponate, de o atenţie deosebită s-a bucurat trunchiul de copac din colecţia Muzeului Banatului din Timişoara, revenit după un veac pe solul în care crescuse.
Numit de militarii italieni „copacul strâmb” datorită formei strâmbe a trunchiului, acesta se înălţa în spatele tranşeei sectorului 18, apărat de Regimentul 61 Timişoara. Potrivit hărţilor militare italiene, el se afla în sud-vestul localităţii San Martino del Carso, în apropierea colinei 174. În apropierea sa fusese săpată o tranşee austro-ungară, numită de italieni „tranşeea copacului strâmb”. Artileria a folosit-o ca punct de reper în repetatele atacuri din zonă.
După ce linia frontului s-a schimbat, cineva din conducerea marii unităţi militare a considerat că acest martor tăcut al violentelor ciocniri din zonă ar fi potrivit să fie păstrat pentru a aminti generaţiilor viitoare despre tragicele evenimente care s-au consumat în acei ani în acele locuri. Textul în limba germană al unei plăcuţe de aramă, fixată pe scoarţa sa, consemnează că: Acest copac a fost tăiat din pământul îmbibat de sângele bravilor noştri soldaţi. În amintirea zilelor fierbinţi şi grele ale regimentului care, împreună cu regimentele de infanterie din Divizia nr. 17, prin curaj şi jertfă au apărat ani de-a rândul localitatea.
Toţi cei care au luat cuvântul la vernisarea expoziţiei au considerat binevenită această întâlnire a urmaşilor celor care s-au înfruntat în urmă cu un veac în aceste locuri. În alocuţiunile lor, reprezentanţii autorităţilor locale şi centrale italiene, ai Ambasadei Ungariei din Roma, ai Consulatului României din Trieste, ai Asociaţiei „Meritum”, ai Muzeului  Móra Ferenc din Szeged şi ai Muzeului Banatului din Timişoara au vorbit de reconciliere, convieţuire paşnică, fraternitate şi pace. Toţi au subliniat faptul că această mică localitate italiană, distrusă aproape în întregime în urmă cu o sută de ani, a devenit nu doar un loc de amintire a ororilor Primului Război Mondial, ci şi un simbol al noii Europe unite. 
În calitate de manager al Muzeului Banatului, în numele delegaţiei timişorene, mi-am exprimat speranţa că toţi cei care vor vizita expoziţia şi locurile unde s-au desfăşurat luptele vor înţelege mai bine ce a însemnat războiul şi vor aprecia şi mai mult pacea şi prietenia între popoare.
În a doua parte a zilei, domnul Gianfranco Simonit, şeful Departamentului Cercetări Istorice din cadrul Grupului Speologic Carstic, ne-a condus în zona carstică din împrejurimile localităţii San Martino del Carso, care păstrează multe semne intacte ale conflictului armat tragic în ciuda faptului că vegetaţia s-a extins deja peste pietrele şi pământul roşu al acestei regiuni. Expoziţia Muzeului Militar aşezat la poalele muntelui San Michele, dar şi monumentele ridicate atât în memoria militarilor italieni, cât şi a celor din armata austro-ungară, stau mărturie zilelor dramatice pe care le-au trăit tinerii soldaţi, mulţi sosiţi aici din ţinuturi îndepărtate ca să lupte, să sufere şi să moară.



* Coriolan Băran, Reprivire asupra vieţii - Memorii, Vasile Goldiş University Press, Arad, 2009, p. 120.

Claudiu Ilaş