Povestea unui poem premiat în Italia - Orizonturi culturale italo-române

Povestea unui poem premiat în Italia

Poemul meu, Improvizaţii pe cifraj armonic. In memoriam Igor Stravinsky, pe care l-am terminat de scris în 1994, are acum o biografie specială, plină de coincidenţe semnificative...

Catalizatorul închegării viziunii acestui poem a fost un vis, urmat de o lungă serie de întâmplări magice. Într-o noapte, în toamna anului 1994, l-am visat pe neaşteptate pe compozitorul rus Igor Stravinsky, primul mare inovator în muzica secolului al XX-lea, deşi ştiam doar vag câte ceva despre el. Dar din acel moment am devenit foarte interesat de biografia şi opera sa şi am găsit o carte la Biblioteca Bucovinei, Stravinsky, de Roman Vlad. Citind acea carte şi ascultând ulterior lucrările sale (prima oară la radio, la sfârşitul anului 1994, când postul naţional a programat „Săptămâna Stravinsky”…), eram aproape convins că nimic nu e întâmplător, că poezia mea are un sunet de tip expresionist care se înrudeşte cu muzica sa, acea înlănţuire de imagini şocante, de contraste acompaniate. Autorul, prieten bun al lui Stravinsky (care şi-a găsit odihna de veci în Italia, în cimitirul din insula veneţiană San Michele) era de asemenea din regiunea mea, Bucovina, născut în Cernăuţi, în prezent un faimos compozitor în Italia, fost director artistic la Scala din Milano. După câteva săptămâni, l-am cunoscut în Suceava pe compozitorul Viorel Munteanu (acum rector al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi), prieten al lui Roman Vlad (căruia i-a dedicat şi o carte), născut de asemenea în Bucovina, şi care a devenit prietenul meu...
Eram atât de frapat de muzica lui Stravinsky, încât înregistrasem „Pasărea de foc” pe reportofonul meu de jurnalist, iar în vara anului 1995 am plecat cu soţia şi cei doi copii la Soveja, în vacanţă şi, oarecum plictisit după o călătorie lungă, cu zece minute înainte de a intra în localitate am dat drumul la reportofon şi am început să ascult, spre seară, „Pasărea de foc”, dar nu au trecut decât vreo 5 minute şi am văzut pe cer o vâlvătaie uriaşă, în Soveja au ars în acea noapte 17 case…

Dar feeria existenţială continuă. După definitivarea poemului, în aceeaşi perioadă am avut privilegiul să-l cunosc, tot în Suceava, pe binecunoscutul poet italian Manrico Murzi, discipol şi fost asistent al lui Salvatore Quasimodo, unul dintre poeţii mei favoriţi în adolescenţă, care a absolvit L’Istituto Tecnico Economico Statale „Antonio Maria Jaci” din Messina. Manrico Murzi a devenit, de asemenea, unul din cei mai buni prieteni ai mei, dar şi personaj al viitorului meu roman, Străinul din Ada Kaleh.

Cu câteva zile în urmă am primit prin poştă o medalie şi o diplomă semnată de profesorul Claudio Sergio Stazzone, preşedinte al L’Istituto Tecnico Economico Statale „Antonio Maria Jaci” şi preşedinte de onoare al juriului celei de-a doua ediţii a Concursului Internaţional de Poezie „Messina Città d’Arte”. Am câştigat premiul al doilea, ex aequo cu poeta Silvia Petkova, din Bulgaria. Premiul întâi l-a câştigat poetul grec Kostas Zacharopoulos. Mulţumiri tuturor membrilor juriului, în special celor care au jurizat Secţia străină a concursului, Benito Corrao, Giovanna Logiudice şi Celestina Martino. Ei au scris o impresionantă justificare pentru premiul acordat poemului meu, un scurt text care pare el însuşi un poem:

O serie de drumuri simbolice, dintr-un tărâm atât imaginar cât şi real, în care urmele trecutului sunt amestecate cu cele materiale ale lumii contemporane, desenează şi dezvoltă un scenariu de momente luminoase şi întunecate, ca într-o dramă muzicală, apoi ele sunt captate de un curent de cuvinte expresive aparţinând unei voci narative care merge adânc în interiorul unei complexe sensibilităţi.

Acest concurs internaţional de poezie face parte din manifestările Bienalei de Pictură, Sculptură, Fotografie şi Poezie „Messina Città d’Arte”, fondată de artistul vizual şi scriitorul Biagio Cardia, preşedintele Asociaţiei Turismo Arte Spettacolo din Messina, oraşul faimosului artist Antonello da Messina.

Poemul premiat în Italia a fost preluat recent şi pe site-ul Best Poems Encyclopedia, un temerar proiect realizat de experţii în poezie de la Universitatea East Tennessee State University din SUA. Improvizaţii pe cifraj armonic. In Memoriam Igor Stravinsky figurează printre cele mai valoroase poeme de inspiraţie, Best inspirational poems. Şi bineînţeles, la secţiunea Poeţi italieni, puteţi citi şi câteva poeme de Salvatore Quasimodo, http://www.best-poems.net/

Constantin Severin

Improvizaţii pe cifraj armonic
In memoriam Igor Stravinski

I. ALLEGRO

un început
decapitat ca gestul umbrei pe o hârtie neagră

o apropiere a sensului
de chipul Tău cu vene de poem japonez
- juxtapunere în abis -
îngăduie viaţa

intensă orice fuziune a memoriei
cu pasărea de foc
ce succede muţeniei
astfel salamandra şi nimbul gunoaielor
oraşul cu mănuşi de verbe cosmice
al cărui ţesut anihilează descrierea
clare turnuri şi frontiere
de carne viitoare
pot înnopta în lumina
împădurită-n larg

cândva vom fi texte vii
într-un stomac orbitor de oraş scufundat
exact în cuvântul oraş

ameninţat de limpezimea dinaintea amintirii

curând melancolia străvede traficul timpului
sub pielea văratică a merilor

perechi de îndrăgostiţi îşi curbează
formele fluidice

printre stamine şi linţolii de cerneală

dintr-o carte în cealaltă
fi-va o ascensiune de morţi
în porii deschişi ai hârtiei

de la o filă spre alta
trupul devine relieful unei priviri
ce te absoarbe

era corpul unei priviri
un idiom al nemişcării
o pată de gravitaţie
în literele răcoroase ale zidului
o virgulă cimentată în lumina
verde-olive

eram trecătorul cu mers negru
urmărit de acea imagine sub narcoză

emanaţie a absenţei

ce se cere împlinită
ca un perete
unde nervii imaginează
înspăimântătorul d i s e g n o i n t e r n o
dintre eu şi tu

apuc un banjo cu lemnul lustruit
de înţelesul de raze al fiinţei
şi treptat mă revăd printre comete muzicale
sunt unicul meu prezent
repet şi ecoul lichefiază luna şi cuvintele
ieri sunt viitor
repetă imaginea mea de dincolo
şi degetele ireale ating orizontul fremătător al lumii

există o tornadă între eu şi tu
prin care mă caut cu floarea păsărea paradisului în mână
printre chipuri întunecate din trecut
ce-mi trec prin sânge cu viteza luminii
în timp ce trupurile decapitate
dansează hula pe partea cealaltă a timpului

eu sunt memoria negativă a cerului
aş vrea să plâng dar plânsul cade mototolit
în haloul dintre doi îngeri
aş vrea să ţip dar cuvintele au sensuri de foc
ce se surpă dincolo de cuvinte
aş vrea să te-ating dar mâna îmi alunecă
pe suprafaţa convexă a timpului
ieri sunt pe cale să sfâşii o mie de lotuşi
din bucata mea de viitor
rostogolită pe străzile aprinse de havaiene electrice
soldatul stă pe o geamandură veche în loc de scaun
în baraca spălătoresei cu coapse ciupite de muşte
lumina solidificată crapă pereţii
din scânduri murdare
în timp ce-i mângâie sânii moi ca nişte păpuşi de cârpă
până când obiectele lucrate la traforaj
frânghiile aruncate pe coconi de mătase
anemonele artificiale şi ciorapii negri
pătaţi cu motorină
clarinetul putrezind pe grămada de ziare vechi
se contopesc cu un rag-teme
pentru 11 instrumente

e târziu şi liliecii traversează
“structura netă şi lapidară a motivelor
linearismul uscat şi tăios
al interjecţiilor alămurilor
incisivitatea explozivă a ritmurilor
dispoziţia asimetrică a măsurilor
şi frecventele deplasări ale accentelor
elipsele discursive
asprele opoziţii timbrale”

apuc un banjo cu pielea lustruită

soldat mărşăluind pe străzi cu obloanele trase
din nimeni în nimeni sprijinindu-ţi plecările
într-o ceaţă sonoră ce te desface de lucruri

scrii cu toată cerneala corpului evenimente
putrezind deja sub doza letală de viitor
acoperă cu pătura de campanie
frumoasele cadavre ale
suferinţei verbale

bei o apă
ce te desparte
de gură

tu nu eşti o manevră de propoziţii
gramaticale
comandată

II. ANDANTE

tot ce cauţi se caută deodată cu tine
până când drumurile se jupoaie
în cascade tăcute
pe faţa lunară a fiinţei

tot ce vezi se vede deodată cu tine
până când ploaia de ochi haşurează
musculoasele sensuri
cu o atât de reavănă orbire

tot ce auzi se aude deodată cu tine
până când un vârtej de urechi
îţi scufundă capul
tumefiat de tăcere

tot ce atingi se pipăie deodată cu tine
până când pielea în febrilă concentrare tactilă
înveşmântă înţelesul cuvintelor
cu plăgi luminiscente

tot ce miroşi se inhalează deodată cu tine
până când o pădure de liliac
îţi explodează în nările
atente

trăsnet de mai
fată în cada plină
cu roua pădurii de liliac

nu mai pot atinge muşchii argintii
ai verbului a fi
- salt alb ca un trăsnet de vară
cu o unică silabă -
şi numele Tău îmi coagulează mâinile
într-o pagină fără contur
acum şi dincolo şi numai

mi-ai dăruit un cal
cuvânt cu maxilare alungite
tatuaj cinetic al colinelor
dar trupul lui şi-a risipit
vocalele eterice şi calde

vedeam un zid de A la răsărit
şi norii rotind spumoase străzi

din liniile de univers ale strigătului
înnoptate-n flăcări invizibile peste oraş
te răsuceşti spre ceaţa mătăsoasă
ivită din spinarea unui cal

şi ţi-e de rouă jumătatea stângă
ce se prelinge-n ţara inocentă
cu suitoare-arhitecturi
din numele îndrăgostiţilor

din liniile strigătului se încheagă
mulajul chipului reverberat
pe străzile-nspumate de ecouri

şi-n umbra roşiatică a podului
au umbra calcaroasă
ce-ţi strânge făptura

5.

ea era o imagine în transă
era cuvântul şi radiografia muţeniei
masca pe care-o umple visul
nimeni în nimeni în nimeni

era atât de frumoasă
cu trupul haşurat de gândurile universului
ca un poem ce îşi curbează timpul
în devenirea sensului

era un infern de inocenţe
şi-i auzeam chipul cum îşi descarcă umbra
în miriadele
de bliţuri senzitive ale mâinilor

o mângâiere era un act cosmic
şi era nimicul
şi totuşi şi totuşi
sunetul epidermei devora toată urâţenia zidurilor

îmbrăţişând-o seara
patul cu liliac alb
curgea-n nori

acesta-i locul meu
imensa-ntindere a unui nume
terasă cu umbra crăpată
în dreptul inimii

aici sunt visat de plasma sonoră
cu mâinile retezate de vis
liniile destinului plutesc în pagina transpirată
de-o permanentă privire jupuită de ochi

nu e nimic de făcut
mişcările sunt închise în axiomele cobailor
cuvintele exală trenuri volatile
spre-o gară cu plecări suspendate

uzat de vechile privelişti
pământul galben atomizat de texte
tremură perdea fluidă în cameră
repetând foşnetul frunzelor toamna

gura ta pulsar caligrafiat în clar-obscurul
melodios
vocala infinită din numele
ce îţi desprinde corpul de auroră

nu mai există prezent doar urma unei treceri
cometa ce deschide muchiile lucrurilor
într-un ocean de traiectorii istorice

cum poţi opri metastaza iluziei
boala care îţi umflă privirea şi mâinile
oraşul strivind direcţii ascunse în sângele copiilor

numai auzindu-ţi paşii printre imagini
încerc întreruperea cursului realităţii
prin construcţii în limbaj
oricum imaginaţia nu e un zid
prin poroasele cuvinte pătrund
graţioasele tije ale vanelor pneumatice
petalele cu parfum abstract ale ventilatoarelor
curcubeul uleiului
magicul râu al materiei
marile câmpii de calcul
aerul betonat de zgomote abur vibraţii

inima nu are culoarea naturii

III. MENUET – TRIO

bătrânul îşi bea cafeaua la automatul bibliotecii
lăsând apoi să-l spintece din propria-i depărtare
intimitatea cuantică a filelor

împrăştie scrumul ţigării într-o propoziţie siderală
e un mesaj ce va fi fost să fie
ori nefiindu-l este
cum să-i desprinzi vocalele centrifuge
din filigranul informateriei

- maşina de scris şi umbra
mototolită a vocii
sumbra inocenţă din curbura cuvântului viaţă
într-un amurg evoluând în putrede fructe -

mâinile cu pielea rulată pe ecranul sfârşitului
îi înserează radioactiv în evenimente
singure ca larva imaginii în spaţiul negru
singur cu respiraţia-i de predicat morbid

veni-ne-va trupul dintr-o limbă moartă
o miliardime de literă
poate întoarce visul în descompunere
pe partea cealaltă

mâine de altădată

cu o clipă fără timp
tu salvezi
îndepărtarea de tu

plouă peste parbrizul anti-şoc
pe acoperişuri statistice
şi-n scuipătorile pentru sânge ale imaginaţiei

plouă cu o rafală de pierderi
către mine

pleoapele roşii mi se desfac
în oarbe-ntâmplări ce nu au căderea
de-a fi

plouă peste pistele cu certitudini interşanjabile
şi-n poemul cu centură de siguranţă
asfixiat de cerneala maternă

- memoria se pliază pe ea însăşi -

alerg sub narcoza unui vers mişcat
de modulaţiile fătului alungit
în nebuloasa fiinţei

plouă şi nu am căderea
şi nu am căderea
de-a fi

alergi şi te scufunzi cu strada
în reavăna spumă a gesturilor ei
e primăvară şi-i înverzeşte vocea
ori umbra ei de dincolo
mai reală ca ţipătul

părăseam stadionul municipal
prin a trupurilor aglutinantă urzeală
- mătase şi cenuşă răcoroasă -
tocmai gândind cum m-am rătăcit
şi prin tine şi-n jurul fiinţei tale

atunci am văzut un mort
înlăuntrul unui tocmai obraz
a cărui catedrală intra în poem
un mort cu vaste peisaje
în cenuşia pielii derivă

şi tocmai tu coborai o scară de lemn aromat

eu m-am întâlnit cu lumea
într-un tu fără limite

toamna cuvântul lumină se deformează
şi fumegă
în manuscrise galactice oraşe
cu mulţimi afazice

- tangaj în luciul unui măr -

prăjitorul de vinete cristalizează un abur
cu mii de învelişuri
ovoidale
prin care mâini străine-şi lichefiază
ţesutul originar
pe balustrada cuvântului toamnă

trupul tău în cadrul ferestrei din bucătărie
vibrează cum pelicula nocturnă
de febră a
nevăzutului

toamna armonia morţii e vie

fluture aprins de
scânteia tramvaiului
petale ţâşnind din memoria aripii

visul tău de a dura o casă
într-o tornadă de texte
când malaxoarele macină peisaje de febră şi aur
- sintaxă şi năruire
repetând foşnetul frunzelor toamna -

iarba nu mai îndură ficţiunea cubului
în oraşul cu baruri cinematografe şi săruri ferice
fericirea e o mască a muzicii
verticală stereofonie de sânge şi spirit
o pagină deschisă între oricând
şi jumătatea de clepsidră din craniul marionetelor

automobilele trec nici un prieten
singurătatea închide nopţile tuturor trecătorilor
cum o picătură de sânge
raza secundei
muzica sex diafan al timpului
înnoptează în plasa de puncte
variabile a raţiunii
- calde amprente într-o reîntoarcere -
dansează dansează paşii accelerează
freamătul invizibilului

cuvintele sunt negre leziuni

în sunetul pur
repetând foşnetul frunzelor toamna

zadarnic priveşti înapoi prin tulnice
cu fruntea imprimată în fazele lunii
nici un prieten doar pasageri
în turnul cinetic suspendat într-un nor de insomnii aurifere
vulturi la puterea numărului de aur
cetăţi de aur reclame de aur
trandafiri de aur şi totuşi pâinea de aur
cu gust de cenuşă

IV. PRESTO

azi nu mai scriu
peniţa dilată brusc
cerul alb dintre litere

e prima noapte de primăvară
un jazz-band de îngeri iluminează
dimensiuni în care mă trezesc
ca-ntr-un somn de obiecte paralizat în pagină

ce caut între aceste planete
fonetice ale morţii
eu poate tu astfel numai
cu trupul dinaintea naşterii înviat
de inima repulsivă

- ca şi cum aş transcrie măruntaie de zei
care mă citesc -

e prima noapte de primăvară
o febră mută
şi suferinţa precede semnificaţia

e prima noapte un vid de litere
m-apropie la o propoziţie
de pietre

aştepţi în cel mai pur refugiu
o casă coagulând liniile chipului
cu orizontul
într-un fraged desen plutitor
printre coloane monoice

poate cândva
vei respira în afara camerei de tortură
a timpului cu viaţa
atârnând de simfonia psalmilor

vei copia cu sângele relieful
tandru al fiinţei
printre coloane monoice

aici ţi-e făptura
ruptă-n fâşii de mirare
doar de avide priviri cu puls de ţigară

cicatrizate brusc în ochii irizaţi
de-atâtea vieţi posibile
printre coloane monoice

încotro să privim spre a ne vedea
privirea

când sus

în urma ta se curbau
înalte peisaje
de ceruri şi ape

sărbătoarea primăverii
ilumina
respiraţia invizibilului

trupul fulgera noi forme şi sensuri
ctitorind oraşe moi
cu ziduri din senzaţii luminoase
într-o perfectă gramatică a îngerilor

fragmente de străzi se-nvolburau
în conul trecerii
şi inima destrăma tot mai rar
cusăturile în abis ale serii

sus când

a fi mulajul acestui poem

dansa cineva în haloul
luminiscent
ce ideograme cinetice întruchipau mâinile şi
coapsele cristalizând o muţenie şiroind de voci

muzica tocea muchiile
dintre corpuri şi cuvinte
ochii din creierul extraplat al umbrei
în care cădeam îmbrăţişaţi în savuroasă dispariţie

dansa cineva în haloul de octave
mişcările-i fluide ca hârtia de biblie
extrăgeau din somnul comun
un peisaj cu urme de globule albe şi roşii

albe şi roşii

căutam sensuri noi prin izgonirea păsării de foc
în câmpul închipuirii dilatat
dincolo de ghemul umbrei mele
blindajul realului era aproape perfect

nu mai ştiam nimic despre mine
când deodată cu degetele smulse
din mâinile imaginare
i-am atins netimpul fierbinte şi gol

era o făptură din puncte
cu un abis în partea stângă
captivă-ntre pereţii unei muzici
de mătăsoase ceasuri interne

trecea cu chipul iradiat de roua nevăzută
a unei străzi fără spaţiu şi timp
unde ziua e o hemoragie nocturnă a sensurilor
iluminând o inimă negativă

era hubloul prin care se priveau
două lumi curentate de vis
încet formele se desprindeau din lucruri
plutind în orizontul unui gând etanş

chipul tău
brusc răsucit în ultimul gând
al unei frunze

era târziu în noapte şi prea târziu în lume
şi trecători întârziaţi te năruiau cu trandafiri târzii
în cerul atavic cu îngeri friabili
înfoiate porumbiţe şi troleibuze

era târziu şi-n urmă-ţi trupu-ntârzia
vegheat de codane cu iuţi reliefuri
ce taie ceaţa albăstrie pe care-o văd orbii
în ghemul metafizic al străzilor

era târziu în adânc de târziu
iar bucuria o tristă problemă de limbaj
şi-ntr-un târziu de tine însuţi te pierdeai

“muzica mi s-a înfăţişat adesea în vis
dar n-am putut s-o notez
decât o singură dată
era pe când scriam povestea soldatului
rezultatul m-a surprins şi m-a fermecat

am întrevăzut nu numai muzica
dar şi pe executant
era o tânără ţigancă
la o margine de drum
ea ţinea un copil pe genunchi
şi cânta din vioară ca să-l înveselească

motivul pe care îl repeta fără întrerupere
era cântat cu toată lungimea arcuşului
muzica îl încânta pe copil
care aplauda cu mânuţele

ea mă încânta şi pe mine
am avut bucuria să o pot reţine
şi am integrat acest motiv în micul concert”

10.

când m-am văzut ultima oară
stam singur cu ţigara întoarsă ca un electrod
către inimă

faţa îmi era o paletă de vechi limbaje crăpate
cu o albastră eczemă a luminii
în curba profilului

şi nu mai puteam coborî
scara în spirală lustruită de febra trecutelor doamne
apoi mi-au bătut în cuie ferestrele

11.

o nouă eclipsă în densa claritate
coagulează un orizont
de obiecte figurale

orchestra continuă să traseze
diafane ţesuturi sonore
în reţeaua filtrată de magie şi linişte
uşor petruşka poate fi prins
în levitaţia unei nebuloase mişcări

“ca şi cum ar fi ars încetul cu încetul
toate elementele muzicii sale
dezvăluindu-i adevăratul schelet
ritmul”

a devenit un puls de imagini pe o faţă nevăzută
sub care se prăbuşeşte orbita de aur
piatra în carne
gândul în Dumnezeu

amplificare a spaţiului
prin transparenţă
uneori umbra umbra umbra
nu mai imită imită imită

Suceava, 1995

(nr. 2, februarie 2012, anul II)