Pastila de umor. Din folclorul universitar

Continuăm, printr-o nouă anecdotă, această rubrică menită să îi amuze și să-i destindă pe cititorii noștri. Cu speranța că nu vom cădea în frivol și că textele de aici vor fi receptate doar ca ceea ce sunt – anecdotică, „folclor universitar / cultural” – așteptăm sugestii și... istorioare de acest gen, la adresa revistei:

 

 




Printre cadrele învățământului superior tehnic timișorean, din urmă cu ani buni, se afla și un domn profesor cunoscut de întreaga suflare politehnistă drept om integru și profesionist desăvârșit, însă perceput adesea ca fiind destul de... straniu în unele privințe. Iată doar o mică povestioară exemplificatoare:
La sfârșitul unui examen, un student mai rebel, căruia nota primită nu i-a fost deloc pe plac – de înțeles, oarecum, pentru că tocmai devenise restanțier la materia respectivă ­–, se îndrepta bombănind spre ușă. Pe când tânărul era aproape cu mâna pe clanță, într-un moment de neașteptată liniște, toți cei prezenți aud destul de limpede propoziția ce rămânea în urma sa, rostită mai sonor decât, probabil, și-ar fi dorit: „Să mă pupi în cur!” Nu doar colegii săi aud îndemnul, ci și dascălul, care, săltând ochii din catalog, îl privește scurt și i se adresează apoape instantaneu: „Te rog, oprește-te o clipă!” Și, ridicându-se mai sprinten decât s-ar fi așteptat mulți din cei de față, se apropie cu pași mari de studentul devenit livid, între timp, și care, de voie, de nevoie se întorsese către catedră. Sub privirile siderate ale întregii asistențe, cu un zâmbet ştrengăresc pe chip, profesorul îl sărută pe tânăr pe... frunte.

*



Un cuplu de tineri universitari, format de curând, hotărăşte, spre uşoara uimire a prietenilor şi cunoscuţilor, să oficializeze prin mariaj legătura recent înfiripată. Imediat după nuntă, doamna se mută în apartamentul soţului. Pentru deplasarea „efectelor” personale, recurge la ajutorul prietenilor. Un singur obiect le dă mari dureri de cap „băieţilor” săritori: un pian. Cu atât mai mult cu cât trebuie urcat şase etaje...
La trei zile de la acest efort – şi la doar câteva trei zile de la consfinţirea mariajului! –, proaspăta soţie îşi sună colegii, cerându-le, cu lacrimi în glas, ajutorul: vrea să se mute înapoi, la fosta ei casă! Cu gândul la căratul pianului şase etaje, dar şi cu durerile încă în şale, niciun efort de temperare nu e prea mare, aşa că se întrec în a-i spune că certurile între tinerii însurăţei sunt ceva banal, că se vor împăca şi vor uita totul ş.a.m.d.
Hotărârea doamnei însă e de piatră!
„Totuşi”, vor să afle „băieţii”, „ce s-a întâmplat de e în aşa hal de neiertat?”
Printre sughiţuri de plâns, tânăra lor colegă povesteşte:
„Veneam de la Universitate. Am urcat, am intrat în apartament. El era la pian”.
„Cânta la pianul tău?”
„Nu. Era închis, iar pe capac întinsese un ziar...“
„...?...” 
„...Pe care tăiase slănină şi spărsese o ceapă...”

*



Într-una din universitățile timișorene, în cursa pentru funcția de rector concurau doi distinși profesori, să-i numim Popescu și Ionescu. După tensiunea și încrâncenarea create de „campania electorală”, odată cu anunțarea câștigătorului – în persoana domnului prof. Popescu –, atmosfera se destinde, încet-încet, și viața academică își reia cursul ei firesc.
În încercarea de a puncta revenirea la normalitate, proaspătul Rector, dl. prof. Popescu, îl invită la o discuție colegială și amicală pe fostul său oponent, dl. prof. Ionescu. După vreun ceas de agreabilă palavră, la final, pe când își luau la revedere, noul Rector nu se stăpânește și aruncă un mic reproș:
- Să știți că sunt un pic supărat pe dumneavoastră...
- ...?...
- Știu că la alegeri ați votat împotriva mea!

*



Într-o pauză mare, la cafea, la bufetul Universității, unul din profesorii îndrăgiți de studenții de la Litere de la începutul anilor ’90, Corneliu Nistor, povestea cum a trăit prima sa călătorie în Occident, la Viena, pe vremea când era doar un tânăr asistent:

Se întâmpla undeva pe la mijlocul anilor ’60, în epoca „cvasi-dezghețului” politic de atunci. Îl însoțea pe reputatul estetician și comparatist prof. dr. Victor Iancu, personalitate cunoscută și apreciată de confrații din Europa democratică.
Într-o seară, sunt ei invitați în casa unui mare profesor vienez. „Mă așteptam, îngrozit, ca de după fiecare draperie grea de pluș să apară vreun dușman al comunismului”,  își amintea povestitorul nostru, cu mult umor, de atmosfera barocă a locuinței în care erau oaspeți,  asociată cu „decadentismul burghez” de care auzise, de atâtea ori, la cursurile de socialism științific. Această deosebită cinste de care se bucurau se datora, evident, legăturilor personale pe care profesorul V. Iancu le avea, pe care le păstrase și le cultivase cu mediul academic din străinătate.
Profesorul era perceput, de către tânărul său asistent, un om deja în vârstă, care se îndrepta către frumoasa perioadă a pensiei. C. Nistor se întreba, candid, oare când avusese timp să-l cunoască maestrul său pe profesorul austriac? Și, mai mult, oare ce vârstă o fi având marele comparatist austriac însuși? Și tocmai atunci îl aude pe amfitrionul lor, care depăna amintiri cu V. Iancu, adresându-i acestuia o întrebare nostalgică:
˗ Îți mai amintești, Victore, de vremurile în care erai de-o șchioapă și eu te țineam pe genunchi...?


*


La un examen, celebrul lingvist Emil Petrovici asculta o studentă printre ale cărei subiecte se afla și unul legat de declinarea unor vechi forme pronominale slave: te, ta, to.
(De reținut că profesorul Petrovici avea o atitudine foarte personală, o formă de concentrare pe care o adopta adesea, atunci când stătea de vorbă cu cineva în particular, ori când examina: privea în jos, ca și când ar fi fost absorbit de cu totul alte gânduri, părând absent și neatent).
Așadar, studenta, copleșită de emoție, înșiruie păcătoasele de forme pronominale așa cum îi vin ei în amintire: ta, tă, to. Bătrânul savant tresare, auzind trimiterea la originile paterne, și replică scurt și tăios:
- Domnișoară, fără mătateză!

*Metateză = accident fonetic prin care sunt permutate unele sunete sau silabe în interiorul cuvântului, pentru a facilita pronunțarea (***, Dicționar de științe ale limbii, Nemira, 2001, p. 312).


Sorin Vintilă
(nr. 1, decembrie 2013, anul III)