„Cititorii-scriitori”: Elena Hanganu. Evul Mediu renăscut

De mic copil visam poveştile. Atât de bine şi atât de colorat trăiam încât mă trezeam cu ochii înroşiţi de durere. Dormeam vise lungi, deşirate între continente, cu guri de aer ca prin monumentele egiptene. Piraţii nu mă înspăimântau mai mult decât viţeii îngrăşaţi pentru sărbători.  Prinţesele mi se păreau nişte pricopsite. Piticii erau prea mici şi prea ascuţiţi la minte. Împăraţii cei răi deveneau mai mereu zburători, zânele nişte aşchii de înţelepciune, iar vitejii nu erau decât băieţi buni de tras la coasă. Poveştile nu păreau să mă fascineze. Cel puţin nu atât pe cât mă interesau claunii, mai bine zis bufonii de curte a căror viaţă putea fi scurtată de o glumă considerată proastă. Îi vedeam fluturând coarnele pălăriei de la un picior la altul al regelui, zâmbind ironic în închinăciunea lor frugală ca mic dejunul unui căpcăun. Sunt amintiri ale unor vise sau frânturi de imaginaţie furate cărţilor. Astfel rulau gândurile când ochii mei au întâlnit pliantul festivalului „Medioevo in festa” tradus neaoş româneşte – Evul Mediu în sărbătoare.

Organizarea festivalului

Ajuns la veritabila vârstă de 15 ani, festivalul sus-numit a reînviat timp de trei zile, 11-12-13 august 2013, atmosfera unei perioade covârşitoare. Anual localitatea Borgo di Fossanova – o fracţiune a comunei Priverno, provincia Latina – îşi deschide porţile pentru a permite vizitatorilor întâlnirea cu elemente tradiţional medievale de origine nu doar italiană, ci şi poloneză, germană, cehă, slovacă, etc. Considerat eveniment de mare anvergură, festivalul a reuşit să impresioneze până la şapte mii de vizitatori pe seară proveniţi cu precădere din provinciile Latina, Roma şi Frosinone. Ţinta organizatorilor din acest an a fost atingerea cifrei de treizeci de mii de intrări, obiectiv destul de ambiţios, dar nu imposibil de realizat.
Iniţiativa evenimentului aparţine comunei Priverno sprijinită de Regiunea Lazio, Administraţia Provinciei Latina şi Camera de Comerţ. În schimb, organizarea şi desfăşurarea propriu-zisă a festivalului au fost atribuite Asociaţiei Culturale „Priverno in Europa”. Tema, desigur intuită din titlu, a fost evocarea Evului Mediu. Dispus în trei seri, programul a inclus procesiuni istorice, teatru şi muzică, jocuri şi acrobaţii, târg de arte şi meserii, spectacol cu săbii şi îmblânzitori de şerpi, trageri cu arcul şi arbaleta… etc. Aşa că, îndemnaţi de impulsul curiozităţii, cu mic cu mare am trecut imensa poartă care despărţea o lume ultramodernistă de o epocă semnificativă a istoriei umanităţii.

Târgul medieval de arte şi meserii

Printre dame şi cavaleri, saltimbanci, bufoni şi muzicieni, am adulmecat mirosul lucrărilor artizanale poposite pe standuri (a se înţelege ceva mai preţios decât uzualele tarabe de prin pieţe), după lungul drum realizat din Evul Mediu şi până în zilele noastre. Programul se anunţa destul de aglomerat. Multe erau de văzut, gustat, admirat şi apreciat pe străzile anticului „borgo”.  Avans în recunoaştere aveau standurile artizanilor şi meseriaşilor dispuse frumos, cu distanţa necesară, pe căile întortocheate ale centrului istoric. De la modelarea fierului pentru realizarea zalelor necesare veşmintelor de război şi până la fabricarea lumânărilor vizitatorii puteau fi martori ai unor creaţii de-a dreptul originale. E adevărat că mai fascinaţi se arătau băştinaşii decât mine. Motivarea am găsit-o în înaintarea Italiei în lumea ultramodernistă şi (poate) exagerat tehnologizată care s-a realizat cu un determinant avans faţă de noi, românii. Pofta mea de cunoştinţe a avut ce merita la standul cu pergamene. Artizanii explicau amănunţit curioşilor procesele de prelucrare prin care trece pielea de capră tânără pentru a ajunge la un nivel de fineţe şi claritate remarcabile.  Alături un stand cu unelte „pentru bucătărie” făcea companie chioşcului cu pizza şi alte bunătăţi medievale înviate pentru acea ocazie. Desigur, îmbulzeala nu lipsea. Dialecte, limbi străine, straie moderne dar excentrice se perindau de-a lungul străzilor întârziind rendez-vous-ul meu cu alte noutăţi învechite.
O mică galerie de artă a fost deschisă într-un vechi local a cărui destinaţie, recunosc, nu o cunosc nici astăzi. Poate că a numi galerie de artă încropirea de elemente picturale, sculpturale printre expoziţii de produse cosmetice naturiste sau certificate biologic (că tot e în vogă fenomenul) şi bijuterii ingenios lucrate, e mult spus. Câmpul meu vizual însă a fixat cele câteva tablouri interesant plăsmuite, cu căldură, frenezie şi culoare, semnate indescifrabil. Notorietatea artiştilor nu este exaltantă şi poate că atunci când reuşeşti să exprimi ceea ce simţi atât de clar încât să  transmiţi şi celorlalţi, nu contează prea mult. Sigur, vorbind în pielea mea, eu nu am reuşit decât să apreciez cu ochii neprofesionistului lucrările expuse.
Dând din coate şi aruncând priviri am reuşit să ieşim aşa-zisa piaţă mare a comercianţilor unde lumânărarul demonstra calitatea meşteşugului său. În jurul cazanului pe care creşteau independent parcă lumânările, prichindei înarmaţi cu pizza şi gogoşi („bombe” se numesc pe aici… adevărate bombe alimentare dacă considerăm conţinutul lor caloric) ascultau explicaţiile meşterului. De alături îi făcea concurenţă un olar. Lumea se oprea, întreba, asculta, cerea amănunte şi dacă era posibil unii artizani îi lăsau chiar şi să încerce meşteşugul respectiv. Într-un fel de cort era amenajată o legătorie unde cu precizie şi răbdare erau plăsmuite tot felul de coperţi şi cutii pentru stilouri. Nişte minunăţii de agende în piele desigur realizate manual umpleau ochii curioşilor de emoţii… dar mai ales de întrebări. Dăruirea meşterilor îmi părea de fier. Explicau de atâtea ori procesele de legare a manuscriselor fără a da semne de nerăbdare sau disconfort.
Feriţi de târgul de arte şi meserii, arcaşii s-au retras pe o pajişte, înconjuraţi de natură parcă pentru a imita până în pânzele albe mânuirea arcului medieval. Toţi cei prezenţi erau invitaţi să-şi încerce îndemânarea dar puţini reuşeau să trimită săgeata măcar în apropierea ţintei. În ceea ce priveşte arbaleta (căci nu putea lipsi un actor atât de important al luptelor) se putea apropia doar un grup de tineri instruiţi, membri ai unei asociaţii de evocare istorică… adică specialiştii. Nouă ne era însă îngăduit să privim şi să apreciem sau nu.

False cronici de spectacol

În piaţa centrală, înconjuraţi de nenumărate persoane, doi artişti cu pasiuni mai mult decât îndrăzneţe provocau simţurile, dar mai ales nedumerirea celor din jur. Un îmblânzitor de şerpi făcea show (căci le plac italienilor americanismele) într-o cameră de sticlă lăsând fără glas mulţimea măruntă. Înconjurat de şerpi mari şi mici (dar cu precădere mari), încerca să-i aşeze pe propriul corp dezgolit pentru a încăpea cât mai mulţi… dând o notă terifiantă spectacolului. Alături de el era fiica lui – o copilă care urmând curajul tatălui manipula flăcările, mergea pe cioburi de sticlă pâstrându-şi surâsul pentru memorabile poze plastice.
Spre miezul nopţii, că tot este considerat momentul sfetnic bun dar şi prilej pentru spirite să iasă la plimbare, o întâlnire cu literatura ne-a fost propusă de un tânăr grup teatral care a adus în faţa publicului Infernul lui Dante. Spectacolul a prezentat călătoria protagonistului în infernul dantesc printr-o combinaţie de sunete, jocuri de lumini, făclii, muzică şi dans. Desfăşurată în aer liber, sub magia întunericului natural, reprezentaţia s-a impus prin absoluta sa originalitate. Tablouri vizuale se rânduiau armonios,  transportând cu uşurinţă spectatorul în lumea de dincolo. Scenografia a fost construită pe o vastă scenă circulară de unde se înălţau ca dintr-o cutie magică personajele.
O voce tânără de bărbat însoţea apariţia în scena tremurândă a cortegiului dantesc: Cerberul, diavolii, sufletele, Caron, contele Ugolino, etc. Era Dante, prins în dansul „ielelor” sau ascuns de făcliile care puneau în mişcare flăcările iadului. Cutremurător de emoţionant prin recitalul său, protagonistul parcurgea călătoria până la temuta întâlnire cu Lucifer. Îi făceau companie „clişeele” muzicale şi acrobaţii care umpleau scena. Punctul de apogeu al demonstraţiei, desigur, a fost constituit de întâlnirea cu Lucifer, moment simbolizat de o dezlănţuire de focuri, muzică şi energie. Spectacolul a fost un splendid curcubeu de vibraţii lirice în care munca, dragostea şi pasiunea tinerilor artişti au bucurat mii de persoane de orice vârstă.
Dacă ar fi să considerăm numărul vizitatorilor, aplauzele, aparatele foto zgribulite pe garduri, diversitatea dialectală (nu puţini au fost românii noştri pe care îi auzeam şoşotind... mai ales moldoveneşte!) aş spune că această ediţie a festivalului a fost un succes. Dar adevărul cifrelor, sau dacă încasările au acoperit cheltuielile îl ştiu doar organizatorii... Noi am plecat spre casă mulţumiţi că ieşirea a meritat, veseli că spectacolul a fost peste aşteptări, fericiţi că am avut cu cine discuta şi împărtăşi opiniile noastre, iar pentru prima dată coada de maşini de la ieşirea din comună nu ne-a deranjat... ba chiar ne-a oferit mai mult timp pentru dezbateri.
Ce am concluzionat? Că oamenii trăiesc într-o lume hipertehnologizată, dar nevoia de cultură o resimt. Că uneori atât de mult ne dorim apropierea de frumos, de culoare, de căldură, încât devin o necesitate astfel de momente. Cineva spunea că nu doar cu pâine se hrăneşte omul. Aşa cum acoperirea nevoilor de bază este indispensabilă, satisfacerea poftelor de cunoaştere este impetuoasă.

Elena Hanganu
(nr. 9, septembrie 2013, anul III)